Zilele trec, la fel si anii, si odata cu ele si noi imbatranim, trecand prin viatza cu atatea probleme, bucurii
suferinte, omul cunoaste durerea, cunoaste bucuria, cunoaste dragostea, insa nu toti au cunoscut aceste
sentimente.Cei nefericiti, cei singuri, cei indurerati, aceea care nu au cunoscut bucuria si dragostea si care si mor
fara sa le cunoasca, stingandu-se ca o stea de pe cer, unii care pleaca cu ura aprinsa in suflet, altii care isi port
suferinta spre lumea de dincolo...Lumea in care traim uneori este cruda, alteori este frumoasa, insa pentru majoritatea
este intunecata, plina de durere si de agonie...Minunile sale, precum luna de pe cer, care in fiecare seara se ridica falnic
deasupra noastra, luminand palid pamantul erodat de sangele varsat din trecutul omenirii, de milioanele de suflete ingropate
sub tacerea senina si pasnica a naturii..Acea tacere ce ar face un om sa innebuneasca, acea tacere care pentru unii este
linistea sufleteasca, singuratatea.
Uneori, adierea vantului care se lasa bland pe fata ta, parca aducand un val de amintiri cu el, ca si cum natura l-a trimis
cu un scop, acela de a-ti fi singurul care-ti asculta strigatul slabit de durere din adancul sufletului, si care aduce amintiri,
din trecut, unele frumoase, altele greu de suportat..Pana si ingerii iti aud glasul indurerat si insangerat de durerea,pe care
ai tinut-o in tine ani in sir, si care n-ai impartasito nimanui...Acum, parca vrei sa plangi, insa ochii iti sunt uscati de acea
adiere, care este cu tine si iti sta ca prieten in zile de suferinta...Pana acum, singurii prieteni cu care ai vorbit,
mereu, au fost copacul din gradina, care isi scutura ramurile, lasandu-si frunzele sa cada jos, ca si cum ar plange pentru tine,
si si-ar exprima durerea pe care o suporta, si cerul vast, care seara iti aduce o multime de ascultatori, care stau si licaresc
deasupra ta, parca ocrotindu-te de intunericul infricosator care este pretutindeni, dar care fuge de orice lumina.
