"Amiralul Honorie, patriot convins, plin de medalii onorifice, câștigate în războaie și lupte în care și-a demonstrat vitejia și iubirea pentru patrie și țară, pentru Ellos. Toți oamenii există să slujească Ellos, niciun om nu e mai presus de Ellos, dacă Ellos-ul este atacat de mârșavii barbari din Sudul Continentului Roșu sau de fiarele grotești ce se numesc „seminția focului" din Nordul Negru, atunci fiecare cetățean, fie el bărbat, femeie, copil sau bătrân este obligat de codul de onoare al Ellos-ului și de jurământul 7 să-și apere patria, țara, poporul și seminția. Dacă Ellos trăiește bine, noi vom trăi bine, nu există loc pentru greșeli sau ură față de Ellos. Felicitări bravului amiral Honorie, care prin faptele sale a arătat încă odată ce înseamnă să fii un adevărat cetățean al Ellos-ului. Trăiască amiralul, dar mai important trăiască Ellos!"
Și astfel scurta cuvântare de elogiu adusă amiralului se încheie(bineînțeles un elogiu mai mare este adus Ellos-ului, „țara celor drepți și aleși de dumnezeu să conducă lumea spre cel mai bun viitor") însă fără o notă de șovăire sau mai degrabă îndoială asupra statutului amiralului, care la fel ca ceilalți, e mai prejos decât Ellos. Deja îl durea gâtul de la poziția rigidă a spatelui încovoiat într-o „comandațiune" specifică ofițerilor de rang înalt în cadrul armatei nautice. Honorie abia aștepta sfârșitul discursului pentru a putea pleca acasă, o baie fierbinte și un somn bun puteau spăla toată amărâciunea momentelor și jignitoarele priviri ale mulțimii ce aclama fals „Fericire eternă amiralului, fericire eternă Ellos-ului!". Dar chiar înainte de a coborâ de pe podiumul magistral unde se „încoronau cu flori toți fiii patriei cei mari" o mână fermă se ancoră pe umărul puțin strâmb al amiralului:
-Păi ce faci, deja pleci?În cinci minute se deschid porțile la Sala Mare. Hai nu pleca, mai stai și tu cu ceilalți, doar azi e vorba și despre tine! Exclamă pe un ton sarcastic mareșalul Torențiu, coleg al amiralului, un personaj solid din fire care avea un chip ars de soare și tăiat adânc în obrazul drept, urmare a unei altercații cu un „coleg de suferință" în Cocioaba Mieilor, deși lui îi place să se laude că e o cicatrice din Marele Război al Tăcerii. Honorie, care nicidecum nu avea dispoziția pentru sarcasmul sau glumele proaste ce-i vor fi adresate în scurt timp, găsi scuza perfectă:
-Bineînțeles domnule, aș veni dacă nu aș fi atât de obosit. Ieri am și fost chemat înapoi de pe câmpul de luptă, când tocmai asediasem ultima fortăreață a haurarilor. Înțeleg că această nouă decorare este importantă pentru imaginea armatei ca întreg, dar nu putea aștepta până după 24 Friptar?
-Bineînțeles că nu se poate aștepta, Honorie, ar trebuie să înțelegi și de ce. Bătrânul Pestilar nu mai e ce-a fost, mai marele creator-întemeietor-veșnic lider al Ellos-ului. Suferă de „boala celor drepți" după cum afirmă rapoartele fraților infiltrați în tot sistemul. Bătrânul e pe cale să cedeze și Ellos-ul acum e slăbit. Normal că orice ocazie de a ne arăta măreția e mereu binevenită, oricât de urgent s-ar întâmpla totul.
Honorie ofta. Înțelegea gravitatea situației mai bine ca oricine: tocmai el ajutase la întemeierea acestui vast imperiu asupra căruia supraveghea o pereche de ochi întunecați, înfipți într-un chip lunguieț și foarte bătrân, autoritar și totuși senil în cele din urmă: marele imperator, luminăția viitorului, Pestilar „Scoletul" cum toată lumea îl știa. Această poreclă de „Scoletul" vine de la faptul că, el încerca să-și ascundă originile și mai ales tinerețea fără educație și destul de săracă și plină de „păcate criminale" spunând că el are sânge nobil din familia Inocentinilor, și că e „scolet"(în loc de școlit) la Universitatea Culturamăruie din Roșcapî. Politica lui se baza puternic pe forța militară, subjugând pe oricine la voia sa. Nu se pricepea la nimic înafară de a da ordine și de a face probleme subalternilor: când i se prezenta un raport cu privire la o anumită provincie care arăta un semn cât de mic de insurecție, în acel moment mergea în persoană în acea provincie și omora sau tortura oameni, dădea foc la orașe întregi și avea o plăcere foarte sumbră de a colecționa urechi de om și oase de câine. După spusele lui, oasele de câine erau un dar Divin de la Sfântul Petru, care i-a trimis pe Pământ pentru a binecuvânta rasa umană cu magia lor: loialitate totală.Bătrânul credea că dacă strânge cât mai multe oase, va avea control asupra loialității cât mai multor oameni din anturajul său: era dus, dar dus într-un sens nou al cuvântului: al dracului de rău și al dracului de bine, pentru că trăind în lumea lui destul de îngustă, permitea minților luminate și săturate de aberațiile sale, să acționeze în umbră prin comploturi și mașinațiuni: așa se face, că de 20 de ani, Pestilar Scoletul, nu mai are putere sau câtuși de puțin influență asupra cuiva. Pe față toți îl respectă, dar pe la spate toți îl batjocoresc. Deși avea atât de multe defecte, cel mai mare defect al acestui personaj dus cu pluta, era următorul: nu avea urmași, fiind un celibatar convins, ura femeile pentru faptul că ele aveau ceva ce el nu avea.
