Atracție Necondiționată / Vol. I

Prolog

'' În lumina obscură a lunii din micul său apartament nu-i putea vedea foarte bine fața. Așa că tot ce putea face era să își mijească ochii spre spatele încordat din fața sa până aveau să o doară orbitele. Bărbatul nu făcea altceva decât să treacă ușor cu degetele peste cărțile sale prăfuite de facultate. Dar nu îi era frică de el. Cumva, deși se cunoscuseră cu câteva minute înainte, și nu într-un mod chiar normal, nu îi era frică de el.

Până la urmă, îi salvase viața. Putuse fi omorâtă și aruncată într-una dintre canalizările Londrei. Dar el ajunsese acolo și o salvase.

Încă îl privea tăcută. Ambii tăceau. Însă misteriosul bărbat nu putuse să nu observe în stânga sa câteva sticle goale de alcool și tot atâtea pachete de țigări. Se încruntase când le văzuse pe biroul fetei. Chiar atât de mult își ura viața încât nici măcar să nu îi pese de propria sănătate? Se întoarse spre ea și se mai încruntă odată. Materialul ce ar fi trebuit să îi fie un fel de pulover era aproape sfâșiat.

- Ar trebui să iei ceva pe tine. Îi spuse el.

Nu realizase totuși ce frig îi era până ce vocea necunoscutului al cărui păr în lumina pălită a lunii aproape în totalitate, putea ea să jure, era negru, nu dăduse glas la primele cuvinte pe care le auzise din parte lui de când o adusese înapoi în apartamentul ce ei i se părea cu adevărat mic. Era obișnuită cu confortul de acasă, nicidecum cu acea dărăpănătură de prin suburbiile Londrei.

- E frig aici. Nu îmi pot imagina cum de poți dormi pe timpul iernii în frigiderul ăsta. Încercă brunetul, așa se gândise ea, să facă conversație.

Însă nici că îi reușise. Acum se simțea și mai rușinată de modul jalnic în care arăta și de locuința sa. Iar ca să nu se facă și mai mult de râs, se întinsese rapid pe saltea și trase o bluză găsită la întâmplare peste pielea pe un sfert descoperită.

- Te simți mai bine?

Tăcea. Cu toate că îi salvase viața, asta nu însemna că nu putea fi reticentă cu privire la cel din dreptul său.

- Vorbești măcar?

Trebuia să vorbească totuși. El nu merita asta. Ea nu merita asta. Plus, aerul devenise extrem de apăsător între cei doi. Stânjenitor și chiar penibil.

- Mulțumesc pentru ce ai făcut.

Șopti fata mai mult pentru ea în timp ce se așeză pe salteaua destul de tare a patului, aceasta abia lăsându-se sub greutatea ei. Parcă era o stafie. Nu mâncase o masă pe cinste de vreo două luni. Dar chiar nu avea de gând să se întoarcă acolo. Nu până nu avea dovezile necesare cum că nu avusese nici măcar o vină. Că nu era o depravată, așa cum fusese catalogată de către cei pe care îi considera cândva apropiați.

- Nu pot înțelege de ce îți distrugi viața. Cu băutură și astfel de porcării. Te autodistrugi. Devii un trandafir ofilit.

Astfel obișnuia să îi spună mama sa. Că era un trandafir ce nu uita să renască. Aducea mireasma aceea plăcută oriunde pășea. Era o rază de speranță într-un abis întunecat. Astfel obișnuia mama ei să îi spună. Până ce a ajuns să fie judecată și de femeia cu care obișnuia să cânte zi de zi, noapte de noapte la pian și să compună.

- Acest trandafir a dispărut în nicăieri. Și-a pierdut culoarea, parfumul, frumusețea. A pierdut totul. Nu mai are pentru cine să renască. A rămas o umbră pe pământ. Ofilită și întunecată.

Rămăsese trăsnit la auzul vorbelor sale. Nu avea idee că o persoană ca ea avea cum să fie atât de profundă. O persoană ca ea, auzi la el. Cine se credea să gândească astfel? Îi era rușine de ceea ce îi jucase mintea și pentru scurt timp.