The Vampire

Capitolul 3.

   Vă urez o lectură plăcută.

  Doamne ce vis am mai avut...A, stai. Nu era nici un vis...Ce bucurie! Pot spune că sunt cea mai fericită. Până şi patul ăsta e mai confortabil decât cel de la ... ăh. 

  Mă ridic...oarecum fericită. Da. Fericită. Mă duc şi-mi fac la routine de dimineaţă. Mă pregătesc de duş când...

  -HEI! TU EŞTI CEA...

  -C-cine eşti t-tu? întreb eu uitându-mă ruşinată complet la băiatul cu păr brunet ciocolatiu alături de nişte ochii verzi închisi sper căprui care instantaneu îşi întoarce privirea la contactul vizual cu Akira doar într-un prosop.  P-perversule! reuşeşc să spun reuşind să închid uşa cu, spre fericirea mea ca este, o cheie.

  -Î-Îmi p-par-re f-foar-rte r-rău. V-voiam doar s-să... a-a-adică... ştii... se bâlbâie boul de pe partea cealaltă parte a uşii.

  -Să mă anunţi ceva? încerc eu să ghicesc făcând o faţă de om neînţeles.

  -D-da... D-dar voiam... s-să mă şi prezint... reuşeşte el să zice, ultima parte aproape şoptind-o. Stau şi eu într-un moment de linişte câteva secunde, după adaug:

  -Bine, dar totuşi... Ai fi putut să baţi şi tu. Ce voiai să mă anunţi?

  -Ăăm... Păi masa e aproape gata şi după îi vei cunoaşte pe ceilalţi. La ora 13:00 vom începe un antrenament.  

  -Cu tine? întreb curioasă, vocea ridicându-se. Tuseşc, pentru a scăpa de scârţâitul numit "vocea subţire" a mea.

  -Nu ştiu. Vom vedea. 

  Auzind ultimele vorbe alături de paşii apăsaţi a băiatului nu prea misterios decid să mă bag în duş. Ce repede s-a întâmplat totul. Nici nu am avut timpul să analizez. Cum va fi aici? Dacă nu va mai bine ca la... ăh? Adică... Of. Ce tot vorbesc? Oriunde e mai bine ca acolo. Băiatul ăla zicea ceva de "antrenamente"? Mă vor învăţa să îmi folosesc potenţialele puteri? Probabil... Uf, e atât de mult de gândit.  

  Ar cam trebui să mă pregătesc să ies... Dar e atât de bine... N-aş mai ieşi. Dar trebuie. Trebuie să mă pregătesc. 

  După 30 de minute de terminat aşa zisă rutină, mă îmbrac cu nişte haine găsite în dulapul imens din luxoasa mea cameră. Îmi iau nişte şosete albe, pentru că e cam frig afară. Ies din cameră, cobor scările şi ajung în "sufragerie". Dacă asta e sufragerie, eu sunt nemuritoare... Adică... Muritoare... Mda. Trebuie să mă obişnuiesc cu chestia asta.

  -Hei, Akira-chan, mă salută Chouko zâmbindu-mi cald. Ai dormit bine?

  -O mai şi întrebi. Normal că a dormit bine. Pătuţurile noastre sunt super confortabile. Logica, răspunde Kyoko acompaniată de râsul celorlalţi provocat de aceasta.

  -Oi, ar trebui să vă prezentaţi. Nu vă mai uitaţi la fată ca la maşini noi, îi ceartă Aimi pe persoanele care încă nu le cunosc.

  -OKEI, spune un băiat blond cu ochii albaştri. Avea nişte căşti în urechi, deci cred că asculta muzică şi s-a supărat că a fost întrerupt. Sunt Shu, am o vârstă şi nici un scop în viaţă. Apropo, sunt luat. Voiam să nu te ataşezi, păpuşă. Acesta primeşte un cot în burtă şi o privire urâtă de la Chouko. Adaugă un "A fost doar o glumă, scuze."

  -Nici o şansă, dragule, adaug eu sarcastic încrutându-mă. Se încruntă şi el la mine câteva secunde. Deja mi-am făcut prieteni.

  -Da, da, destul cu "afecţuiunea". Să continuăm. Eu sunt Raito-