Puppy Love Syndrome

Joi, 12 Octombrie Partea I

Cum sa-ti razbuni razbunarea razbunarii razbunarii razbunarii?

Manual pentru copii, adulti, barbati sau femei, caini, pisici si rude indepartate ale dinozaurilor care au avut de-a face vreodat cu Rebecca

<Ruby's POV>

Acesta, dragii mei, e un titlu confuz si ingrijorator. Ca sa fiu sincera nici prea original nu este. Dar ce sa-i faci? Cand copiezi probleme la mate, diminata, la ora 6 si 55 de minute, nu prea ai chef sa-ti bati capul cu un titlu interesant, optimist sau cel putin decent.

Ugh, sunt atat de nervoasa in momentul asta. Inca putin si vecinii vor suna la pompieri din cauza unui incendiu cauzat de creierul meu care o sa explodeze.

Nu-mi vine sa cred ca mi-a facut asta, desteapta de Rebecca si razbunarile ei banale.

Pe bune, nu vreau sa par dramatica sau razgaiata, dar, in opinia mea (usor supraevaluata si melodramatica, ups), Rebecca e clona fiecarei majorete-sefe care distruge sansele la fercire ale noii eleve dintr-un film pentru adolescenti, a fiecarei dive care se plimba pe holurile scolii ei in pantofi cu toc si haine scumpe de parca insasi planeta i-ar apartine, a fiecarui geniu malefic care vrea sa cucereasca universul si a fiecarui antagonist din telenovelele pentru copii de pe disney.

Ideea e ca m-am saturat s-o las sa castige, desi planul pe care i l-am explicat lui Shelby e putin cam periculos. O merita :/

Fiecare lucru oribil pe care mi l-a facut, fiecare plan lamentabil pe care la nascocit creierasul ei de fotomodel (nu ca as avea ceva cu fotomodelele, serios, dar sunt cam nervoasa), fiecare zi de scoala in care m-am trezit tarata prin cine stie ce cotlon al scolii de catre Shelby ca sa-mi explice ce barfe tampite a mai raspandit Rebecca despre mine, fiecare ora de sport in care am pierdut meciul de volei sau baschet fiindca mi-a pus piedica sau si-a infiltrat una din clone ca sa ma saboteze si fiecare data in care mi-a furat jurnalul sau m-a pacalit sa-i fac treaba murdara va fi razbunata.

Chiar daca am fost prietene, mai demult. Nu genul de prietene care-si spun totul si organizeaza petreceri in pijama sau genul de prietene care sar de fericire cand se revad, dupa o vara intreaga, in prima zi de scoala. Dar genul de prietene care nu se urasc, care nu se santajeaza si care nu se saboteaza.

Desi nu am fost atat de apropiate, o mai ajutam, cu teme, cu teste, chestii dinastea. Si nu fiindca imi doream sa fiu ca ea sau sa intru in grupul ei, ci pentru ca eram o persoana de treaba si-mi doream sa o ajut, din bunatatea inimii mele, nu ca sa obtin ceva. Dar aparent, in scoala generala sa ajuti pe cineva inseamna sa-ti vinzi sufletul persoanei respective. Ideea e ca eu sunt prea independenta si rebela pentru asta, asa ca dupa ce am dat cu capul de cateva ori din cauza ei, am decis sa o las balta si sa-mi gasesc alti prieteni.

Dar nu inainte sa aflu ceva despre ea, ceva ce stiam ca o va distruge, aici vroiam sa ajung cu monologul, la faptul ca stiu ceva despre ea, ceva ce n-am folosit niciodata impotriva ei. N-am avut nevoie s-o fac, pana acum, cel putin.

M-am uitat la ceas, plesnindu-ma peste fata. 8 fara 10. Trebuia sa plec. Am iesit pe usa rugandu-ma ca scoala sa fie inchisa, de unde atata noroc? Cum am mai spus, sunt cea mai ghinionista persoana in viata (pana la ora de mate, cand imi voi scrie testamentul si voi muri, ceea ce ma va ridica la rangul de cea mai ghinionista persoana din rai? sau iad? sau?).

Oricum, sunt in fata scolii si cum data trecuta nu ti-am descris-o fiindca e o tortura mentala prea mare, ar trebui sa o fac acum.

Scoala mea arata ca un bloc cu 3 etaje obisnuit. E vopsita in gri si roz, nu glumesc, si are o curte care ar putea cuprinde 2000 de oameni, numar la care ajungem aproape la fiecare careu, cand ne strangem in jurul directoarei-balaur ca sa ne inmaneze bucati de hartie care dovedesc ca ne pierdem timpul la olimpiade si concursuri. E inconjurata de un gard negru care arata mai mult ca un sir infinit de sulite plantate in beton, ceea ce-mi aminteste de gratiile unei inchisori. Cum intri in curte esti intampinat de un portar nu foarte politicos pe care am invatat sa-l ignor, pana la urma si eu as fi morocanoasa daca ar trebui sa-mi petrec ziua asaltata de demoni scunzi si gretosi, chiar daca as fi platita ca un presedinte pentru asta. Dupa aceea imi urmez crudul destin spre intrarea cladirii, o usa dubla, alba, pe care se inghesuie vreo 5 monstruleti deodata. Apoi urc scarile acoperite cu gresie, pana la etajul 3 si ma trantesc pe unul din scaune sperand sa nu fiu observata decat de Shelby.