Alergă

Capitolul I - Schimbarea

   Două zile până când o să înceapă să mă caute din nou, trei până când o să îmi doresc să fiu găsită. Strâng tare piatra asta nenorocită gândindu-mă câte am făcut pentru ea. Îmi deschid pumnul plin de transpiraţie şi sânge găsind ceea ce am căutat parcă de decenii, onixul, singurul lucru care mă poate scăpa de ceea ce sunt.       Poimâine o să fie lună plină, ziua în care voi scăpa de blestem.

   - Amber, eşti sigură că vrei să faci asta?

   Mi-am întors capul spre persoana care intrase. Wendy era acolo cu privirea aia a ei de prietenă îngrijorată.

    - Wendy, îmi doresc asta mai mult decât orice.

   - Nu ştiu de ce urăşti asta atât de mult. Eşti ceea ce eşti şi ar trebui să fi mândră, unii oameni chiar îşi doresc să fie ca tine. Cred că ar fi mai bine dacă te-ai întoarce la familia ta.

   - Ce vrea să însemne asta? Că numai  pot să stau aici?

   - Nu vreau să sune aşa, dar părinţi mei încep să îşi pună întrebări. Te rog, nu te supăra!

   Am simţit sângele fierbându-mi în vene, deveneam din ce în ce mai irascibila cu oamenii, din cauza lunii pline de poimâine.

   - Amber, ochii tăi s-au schimbat, te rog, nu vreau să se întămple ceva, calmează-te.

   Dar nu puteam pur şi simplu să mă calmez, iar ea ştia asta foarte bine. Dintr-o dată camera asta părea mică, o închisoare menită să mă sufoce un pic câte un pic. M-am apropiat de pervaz şi am sărit pe geam. Am aterizat pe burtă, se pare că nu aveam încă agilitatea oferită de lună, mă lovisem la picior, nu prea tare, în câteva ore avea să se vindece. Wendy a strigat după mine de la pervaz, dar ştiam că locul ăla numai era casa mea. Am început să alerg din nou, nu aveam nevoie de o țintă, doar de ceva deajuns de oribil încât să fug de el, momentan erau prieteni oameni, oricât aş fi vrut, trebuie să recunosc că îi uram sau lupul din mine îi ura, nu păream să am o problemă cu ei înainte de luna plină.

   Alergam de ceva vreme pe un câmp deschis cu onixul în mână până când în cele din urmă am văzut o pădure. Am intrat destul de repede în ea şi m-am oprit sub unul dintre copaci. Mi-am lipit capul de coaja tare a copacului şi am inspirat adanc. Piatra se incălzise în pumnul meu şi incepuse să prindă o culoare rosiatică, poate era de la rana care încă sângera de pe degetul meu. Nu ştiu ce era în neregulă cu ea, ar fi trebuit să se vindece până acum. Sunetul păduri mă calmase, iar acum eram conştientă de ceea ce mi se întâmplase, numai puteam sta la Wendy. Era groaznic, era a 5 persoană de la care a trebuit să plec şi singura care îmi ştie secretul, singurul om în care mă încrezusem. Şi dacă se hotăra că numai vrea să îmi păstreze secretul? Dacă spunea tuturor? Trebuie să rezolv. Am să mă prefac că nu m-a deranjat şi am să îi spun că ar trebui să rămânem prietene.
   Am vrut să mă ridic; dar am auzit paşi. Mi-am ciulit urechile şi mirosul mi-a confirmat că era un vârcolac. Dar ce căuta aici? Nu era un beta din fosta mea haită şi nici un omega, cu care mă mai întâlnisem înainte, în căutarea onixului. Am rămas nemişcată, dar era imposibil să nu mă găsească dacă era un vârcolac. Paşi s-au apropiat, am încercat să mă schimb în lup, dar eram mult prea tensionată, tot ce am reuşit a fost să îmi fac colți să îmi zgârie buza inferioară.
   Am ieşit de după copac şi aşa cum mă aşteptam am văzut un vârcolac pe care nu îl mai văzusem până acum.
   - Ce cauți aici? l-am întrebat.
Băiatul părea de vârstă cu mine. După ochii lui galbeni mă gândeam că e dintr-o haită, ori asta ori a omorât pe cineva recent, speram totuşi să fie prima variantă.
   - Acum numai am voie nici să mă plimb, e pădurea mea şi fac ce vreau în ea.
   - Nu are cum să fie pădurea ta, am venit de multe ori aici, nimeni nu a venit la mine.
   - Poate pentru că am vrut să te las.        Vroiam să văd cât de mult timp poate un omega să supraviețuiască singur. Se pare că nu mai mult de 3 luni.
   - Am plecat din haita mea acum 3 ani, acum aveam de gând să dispar din oraşul ăsta împuțit.
   - Trei ani! Incerdibil, nu am văzut pe cineva să reziste atât de mult, poate că eşti mai mult om decât lup.
Mi-am simțit părul de pe ceafă ridicându-se, numai vorbisem de foarte mult timp cu cineva ca mine, aproape uitasem cât de plăcut poate să fie.
   - Cum te cheamă?
   - Amber.
   - Uite, Amber, eu şi haita mea avem o propunere pentru tine, vrem să ni te alături. Avem de nevoie de cineva care să ştie cum să se comporte cu oamenii, de vreme ce o să rămânem în oraşul ăsta.
   - Voi? Cu oameni? Cred că glumeşti, nu ai nicio şansă, tu sau haita ta, nu e chiar un lucru uşor să stai printre oameni. Sunt destul de enervanți şi nu poți doar să le arăți dinți şi să mârâi la ei ca să se oprească. În orice caz nu aş rămâne cu vârcolaci, mi-a ajuns de toată faza cu "haita înaintea sângelui".
   O adire uşoară începuse să treacă printre frunzele copacilor. Părul negru al băiatului din fața mea era luat uşor de vânt, încurcându-l şi făcându-l să pară mai mult blană decât păr sau poate era doar imaginația mea. Ochii lui s-au închis din auriu până au devenit căprui, fapt care vroia să aducă a prietenie, vârcolaci nu se înfățişază în fața necunoscuților în forma lor complet umană.
   - Haide să nu ne mai prefacem că nu ştiu, a continuat, cât timp crezi că o să poți să protejezi onixul de ceilalți? Deja s-a răspândit vestea peste tot, orice omega îl vrea. Dacă nu vrei pur şi simplu să intri în haită, haide să facem un pact. Eu te ajut să o ți la tine pâna la luna plină, iar după când o să devi om, tu ne ajuți pe noi să ne integrăm.
   Părea o idee bună. Oricum nu aveam cu cine să stau, tânjeam de multă după vreun alt lup singuratic cu care să îmi petrec zilele, iar băiatul din fața mea îmi oferea asta.
   - Eu nu ştiu ce să zic, nu am mai fost într-o haită de cânt aveam 12 ani şi sincer nu vreau să fiu din nou în una, îmi place mai mult printre oameni.
   - De ce îți e aşa de teamă de noi? Puterea lupului e în haită.
   - Nu mă lua cu regulile, ele numai există pentru mine. O sa accept sa vin cu voi, dar nu o să fac parte din haită doar pentru 2 două zile, ai încredere în mine sau nu.
   - S-a făcut. Haide, vino cu mine înapoi la haită, o să vrea să te cunoască. Apropo, eu sunt Edon, încântat să te cunosc.
   Mi-a întins mâna exact aşa cum fac oamenii obişnuiți, dar nu i-am întins-o şi eu pe a mea, tot ce am făcut a fost să îmi retrag colți. S-a îndepărtat de mine şi a început să intre mai adânc în pădure, dar am simțit mirosul unui omega care mă urmărise până acum.
   - Nu o să mai fi mult timp.