Alergă

Capitolul III - Pierderea

   Mirosea a sânge. Tunetele amenințau pacea, tot ceea ce mai puteam să simt era onixul în mâna mea stângă. Nu se mai auzeau urlete, doar un sunet vag de schelălăit. Când într-un sfârşit am ajuns în tabără mi-am dorit să nu se fi sfârşit nici odată drumul.
   Corturile erau la pământ pline de frunze. Peste tot erau împrăştiate cadavre de lup pline de sânge, unii erau doar muşcați, alții sfâşiați până la os. M-am uitat la Edon şi Sophie care rămăseseră holbați amândoi spre lupii, Sophie aproape plângea, iar Edon părea să nu înțeleagă prea bine ce se întâmplă. Aş fi vrut să mă duc spre Sophie, să încerc să o liniştesc, dar am auzit mârituri. Din fiecare parte a pădurii au început să vină nişte lupii bruni, de două ori mai mari decât noi. Ne prinseseră într-un cerc obligându-ne să ne apropiem din ce în ce mai mult unul de altu.    Niciunul din noi nu a încercat să se schimbe sau să arate orice fel agresivitate lupilor pentru că ştiam că sunt prea mulți şi prea mari ca să avem vreo şansă să îi învingem.
Veneau din ce în ce mai aproape de noi lăsându-ne fără nicio scăpare. Am încercat să îi număr, dar m-am pierdut la cincizeci, numai văzusem nicio dată o haită aşa mare. Îmi simțeam sângele cum îmi arde venele, dar am încercat să mă calmez, nu puteam să îmi pierd controlul în fața lupilor. Sophie s-a lipit de spatele meu, tremura şi părea că o să cedeze în curând. Edon s-a apropiat şi el foarte mult lipindu-se de amândouă în dreapta.
   Pentru un minut am crezut că o să murim, dar lupii s-au oprit atunci când s-a auzit o bătaie din palme. S-au aşezat şi şi-au lăsat capul pe labe toți în acelaşi timp, de parcă ar gândi toți ca unul. De abia atunci am putut sa observ că ochii lor nu erau aurii, ci un verde spălcit în care nu se putea vedea pupila. Mi-am înghițit un țipăt.   M-am ridicat pe fârfuri şi i-am şoptit lui Edon:
   - Uită-te la ochii lor.
   Nu a mai apucat să îmi răspundă pentru că dintre lupi a ieşit un om. Avea părul împletit în mici codiție de culoare brună, aceeaşi culoare ca pielea lui, iar ochii erau exact ca cei ai lupilor. Sophie s-a băgat şi mai mult în mine, iar eu i-am luat palma în a mea ca să o mai liniştesc, tremura din toate încheieturile. Bărbatul s-a apropiat de noi.
   - Dați-mi ce îmi aparține!
   Am înghețat. Voce lui părea să reverbereze în toți copaci şi în toate cadavrele de lupi, întorcându-se apoi la noi, mai înspăimântătoare decât plecase. Edon a fost singurul care a reuşit să vorbească.
   - Nu am furat nimic de la tine, nu înțeleg de ce ai făcut toate astea...
   - Tu nu ai ai luat nimic, dar fata a luat de la mine tot ceea ce aveam.
   Am strâns în mână onixul.
   - Nu am luat nimic de la tine...
   - Ai luat! Şi ştii prea bine, piatra, piatra mea, o vreau înapoi! O să o am indiferent dacă o să mi-o dați voi sau o să o iau singur din mânile cadavrelor voastre!
   Nu, era imposibil. A fost greu sa îl obțin, dar nu l-am luat de la omul ăsta în niciun caz, era de la un vârcolac singur, cui i-ar păsa de el?
   - Îmi pare rău, nu..., nu eu l-am luat, de fapt nici nu e la mine...
   - Este la tine! O simt e în palma ta dreaptă!
   Piatra a început să mă ardă aşa cum nu o mai făcuse până acum, mă ustura atât de tare...Am simțit sângele fierbinte cum îmi uda degetele scurgându-se printre ele. Mi-am închis ochii din cauza dureri, dar nu am dat drumul la piatră.
   - Ți-am spus că e la tine!
   Edon s-a întors spre mine, am văzut asta printre gene. Mi-am simțit lacrimile calde pe obraz, aproape la fel de calde ca piatra.
   - Cățea proastă!
   Piatra a început să se încălzească şi mai tare până când flăcarile au început să îmi ardă pumnul. Am țipat şi am scăpat piatra. A căzut jos arzând pământul în jurul ei. Înainte să încerc să o iau de jos, a zburat spre omul din fața mea. Am vrut să mă duc spre el, să îl omor cu ghearele, dar Edon m-a prins de mâini. Era mult mai puternic decât aş fi putut eu să fiu vreodată, am încercat să mă eliberez, dar nu am scăpat nici măcar atunci când l-am muşcat cu dinți de mână.
   - Ce eşti tu de fapt? l-am întrebat aproape mârăind.
   - Ceva cu care nu vrei să te pui!
   Mi-a zâmbit triumfător dezvelindu-şi dinți lui umani. Am încercat din nou să ma eliberez, dar cu toate că l-am luat pe Edon prin surprindere, nu am reuşit. A pocnit din degete, iar în următorul moment dispăruse luând cu el toți lupii ăia imenşi.
   Nu am relizat la început ce se întâmplase, totul părea un vis. Am încercat să îmi strâng pulmul să văd dacă de fapt onixul nu era de fapt acolo, dar nu mi-am mai simțit palma. Când m-am uitat la ea era în totalitate neagră, dar printre negreală începuse să se vadă puțină piele nouă, în câteva ore va fi bine. Dar îmi doream să nu se vindece! Vroiam să rămână aşa neagră, voiam să trebuiască să merg la spital ca să mi-o amputeze, voiam să fiu un om normal!
   Edon mi-a dat drumul şi mi-am simțit picioarele tremurând. Am căzut în genunchi pe fruzele moarte. Ultima mea şansă era dusă. Numai era nicio posibilate să o iau înapoi, nici măcar cea mai mică. Am dat cu pumnul bun în pământ făcând frunzele tărână. M-am uitat la cerul în amurg şi am țipat, țipătul unui om, ceva ce nu voi putea niciodată să fiu! Am simțit lacrimi reci pe obraji, dar le-am ignoram, numai conta nimic acum. Am simțit trupul firav a lui Sophie pe umerii mei, dar nu m-a ajutat cu nimic, vroiam să fiu singură. Totuşi Edon a venit să mă îmbrățişeze, obligându-mă sa îmi las capul pe umărul lui. Mirosea a transpirație, a sânge şi a tristețe.
   - Chiar am pierdut-o, nu-i aşa?
   Nimeni nu mi-a răspuns, cu toate că am simțit-o pe Sophie strângându-mă mai tare. Am continuat să plâng până când am început să mă înec. Stelele şi luna au răsărit pe cer luminându-l, transformânt pădurea într-un loc macabru plin de suflete moarte. Şi eu mă simțeam la fel de moartă. O amintire mi-a venit în minte, nu ştiu cum sau de ce. Eram cu fratele meu pe albia unui rău, nu aveam mai mult de cinci ani. El m-a întrebat ce îmi doresc de la viață, iar eu i-am răspuns că vreau să nu trec prea repede prin ea, că nu vreau să alerg după ceva ce nu pot să obțin. El a râs atunci, iar eu acum.
   Mi se părea atât de îndepărtată idea de a fi om, de parcă ar fi fost o primisiune făcută acum mult timp de către un necunoscut.