Minicreatii literare.

Un rost în viaţă

În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea nivel superior. Vântul sufla cu putere, stingâng cele câteva lampioane de la porţile caselor. Una câte una luminile de la geamurule caselor piereau, uşile se închideau cu cheia iar singura observaţie pe care o puteai face era un simplu "nu locuieşte nimeni aici". Nu se azea nici un suspin, o voce, un chiuit; parcă toate au apus o dată cu soarele. Aerul proaspăt de seară îmi înfunda şi mai mult nările, făcând respiratul un adevarat chin. Am inspirat adânc, parcă pregătindu-mă sufleteşte pentru o răscoală sau un război. Dar nu, nu era nimic de genul.

Singurul război era cel dintre inima şi mintea mea. Creierul îmi spunea să gândesc raţional, să nu spun sau fac nimic până nu aveam şi ultimul detaliu pus la punct, dar inima striga tare, de parcă şi ea avea plămâni, "Trăieşti doar o dată!"

Mă ridic de pe jos, uitându-mă şi analizând cât de mult mai este până pe pământ. Mă scutur bine de orice particulă de iarbă, praf sau mizerie care s-ar putea aşeza pe mine şi iau o gura serioasă de aer.

Închid ochii si deschid braţele subţiri şi lungi, lăsând lumina mlădioasă a lunii să îmi mângaie corpul şi mă arunc in apă; distanţă, 20m.

Ţin minte verile anilor trecuţi când veneam aici cu părinţii, familia şi ne bucuram unul de compania celuilalt. Râdeam, făceam glume proaste şi ne enervam reciproc.

Contactul cu apa a fost brusc şi brutal, dar în acelaşi timp revigorant. Mă lăsam să cad mai adânc în braţele lui Poseidon şi încetul cu încetul memoriile reveneau. Aniversarea de la cinci ani, când am primit în sfârşit mult tânjitul animal de pluş; la 10 ani, prima petrecere acasă; la 12 ani, primul băiat plăcut; 14 ani, mai multe probleme cu băieţii, mama care era acolo întotdeauna să mă sprijine; 16 ani, primul iubit, o greşeală; 17 ani, prima ieşire în club; azi, cea mai rea ceartă cu parinţii mei.

Şi deşi credeam că se vor sătura să scape de mine, o voce din capul meu urla în continuu să nu le dau satisfacţie.

Acela a fost apelul meu, ceea ce m-a trezit. Deschizând rapid ochii, mă zbăteam din mâini şi din picioare în speranţa că voi ajunge la suprafaţă. Nu mă dau bătută, totul are un rost, totul se întâmplă cu un rost. Iar acum, sunt determinată să îmi aflu rolul.