Minicreatii literare.

Sfârşit de februarie

Mă uit la cer şi mă gândesc la ce s-ar mai putea întâmpla azi, pe lângă faptul că eram în celălalt capăt al oraşului şi totul se înnegrea în jurul meu. 

Pe neaşteptate, o răbufnire de ploaie îşi marchează prezenţa fără alte întârzieri. Cerul negru şi oraşul ud şi cenuşiu se îmbină într-o armonie perfectă, stropii lovindu-se cu putere de asfaltul rece. 

Stau cu umbrela în mână şi privesc oamenii care fug să se ascundă sub copertine pentru a nu fi spălaţi de mama natură. 

Perdelele grele de apă se agită lăsând în urma lor vânturi reci care se plesnesc cu putere de obrazul meu acum roşu de frig. Jucându-mă cu picioarele prin belţi, un abur de stropi fini nu întârzie să ajungă pe bascheţii curaţi făcându-i să strălucească. 

Ploaia cădea atunci de departe şi dintr-un cer care nu avea limită, uimindu-mă cu prospeţimea şi mirosul de natura, nu cel de ţeavă de eşapament, ulei sau benzină deşi încă circulau câteva maşini ici-colo. 

Îmi scot telefonul din buzunar fără măcar să arunc o privire peste ecran, apelând-o pe mama şi anunţând-o de situaţie în care mă aflu. Puteam să mai stau aşa, privind in gol, analizându-mi cu mare grijă nedumeririle, gândurile, problemele, dacă degetele mele nu începeau să simtă frigul. 

"Minunat!" am exclamat eu in mintea mea, frecându-mi cu grijă mâinile una de alta încercând să nu-mi scap umbrela. "Mi s-a spus să îmi iau mănuşi, dar eu nuu, nu îmi va fi frig." Acum trebuia să părăsesc acest loc liniştit deşi, normal, la această oră ar bubui de sunetul maşinilor si conducătorilor enervaţi.  

Zile spălăcite cu cerul înnorat ca o rufă murdară treceau rapid iar ploaia nu se obosea să se arate interesată de faptul că e sfârşit de iarnă. 

Într-una dintre dimineţile obişnuite de şcoală, mă ridic din pat silenţios. Şi totusi, prea silenţios. Nu se mai aude nici un trosc! puf! bum! pe acoperiş sau geam. 

Ploaia s-a oprit; fug repede spre fereastră deschizând-o larg,cu rapiditate. Un aer rece şi proaspăt mă loveşte, iar un zâmbet îmi apare pe faţa. "Credeam că ai ceva cu mine." i-am murmurat Mamei Natură. Sincer, nu ştiu de ce zâmbesc. Poate pentru ca e şapte dimineaţa, lumina de-abia se arată, sfioasă, printre norii care i-au servit mult timp drept aşternut. 

Sincer, aşa ar trebui sa fie fiecare dimineaţă de acum înainte...dar, asta nu mai depinde de mine.