Căzut din cer

Capitol 4

Salutare la toti!!! In capitolul trecut i-am acordat prea putina atentie lui Gabriel. Ei bine sper ca acum am remediat problema :D. Nu prea stiu ce distributie ar trebui sa le dau persoanjelor, dar am gasit o poza care reflecta in intregime imaginea lui Gabriel. Am lipit-o ca poza de capitol. Hope you like it!!!  Mi-as dori foarte mult sa imi spuneti parerile voastre despre personaje, despre actiune. Nu vreau ca David sa fie doar un Carrefour, avem plus sau minus? :D Va pup si spor la citit :)

-David!David trezeşte-te! Nu e decât un vis! părea a spune o voce uşor răguşită. Hai David! continua aceasta.

Tânărul observă că era acoperit de un strat de sudoare rece. Aşternutul se lipise de el şi îl învăluise asemenea unui giulgi. Totul se învârtea în jurul său şi atunci încercă să se calmeze. Îşi imagină un lup care se uită în depărtări, care este lipsit de orice grijă şi, încetul cu încetul, bătăile inimii i se domoliră; putu să vorbească coherent din nou:

-Gata! Gata, Gabriel mă simt mai bine. Nu trebuie să mai ţipi sau să mă mai loveşti.

-Bine, bine. Eşti sigur că eşti conştient? Câte degete am ridicat?

David se ridică uşor, îşi sprijini perna de perete şi ridică braţele deasupra capului zicând:

-Pe bune acum? De ce, Dumnezeule, trebuie să fac asta?

-De aia! Hai, câte am?

-Ai cinci degete la o mână şi cinci la alta, spuse David dându-şi ochii peste cap.

-Nu, nu, nu! Nu îţi dai tu ochii peste cap la mine! Câte degete am ridicat?

-Ah... trei în faţă şi unul pe care îl ţii ridicat la spate.

-Oooo...eşti bun, spuse Gabriel zâmbind. Stând aşa rezemat David nu putea să nu se gândească la cât de puţină atenţie îi acordase lui Gabriel cu o seară în urmă. Se uita la acesta ca şi când îl văzuse acum pentru prima dată: îmbrăcat cu un tricou negru pe care era scris cu majuscule "NU SUNT VOLDEMORT". Avea, din câte se părea cam 1,80 m înălţime şi pantaloni scurţi de pijama cu steluţe galbene şi albastre. Părul lui Gabriel era uşor ciufulit, în nuanţa trandafirului, de un roşu cum rar mai întâlneşti în zilele de azi – cities undeva David că, în curând, acea culoare va ajunge "pe cale de dispariţie". Faţa îi era albă ca porţelanul, iar ochii albaştri. Nu erau, însă limpezi, ci întunecaţi ca marea în timpul furtunii.

-Ah, frate! Am crezut că ai murit!

-În vis? Chiar aşa? spuse David ironic.

-A... tu îi mai spui vis, zise Gabriel zâmbind pe sub mustaţă.

-Mă rog, tu cum îi spui? Reverie? Fantasmagorie?

-Fanta ce? Nup! Eu, Serghei, Nadia şi... alţi câţiva îi zicem Poartă. Ai întrebat "Chiar aşa?" şi eu îţi spun: Da, chiar aşa! Porţile sunt reale, bune sau rele, inoffensive sau mortale.

-Vezi să nu râ... dar nu apucă să îşi ducă replica până la capăt fiindcă uşa camerei se deschise brusc, iar în pragul acesteia stătea Nadia. Era îmbrăcată cu o rochie bleumarin cu mâneci lungi, tricotată şi cu părul împletit în două codiţe.

-Serghei vrea să vă vadă pe amândoi imediat după micul dejun.

-Cară-te Nadejda, se auzi vocea lui Gabriel care îşi trase pătura peste cap încercând să adoarmă la loc.

-Gabi, puiule, nu vrei tu oare să te trezeşti înainte să vin eu cu o găleată plină ochi cu zăpadă. Se auzi un uşor momăit, dar băiatul tot nu se dădea trezit. Fie cum vrei tu!