Căzut din cer

Capitol 1

         

            După zece ani...

            „O seară atât de friguroasă ca aceasta nu am mai pomenit până acum. Părinţii sigur mă vor certa, deoarece, ca de obicei, am întârziat.”, gândi David, în timp ce privea pe fereastra tramvaiului, spectacolul nocturn ce se desfăşura pe străzile înzăpezite ale Iaşului. Acesta urmărea, cu luare aminte, fiecare detaliu, persoană ce-i întâlnea privirea – mai mulţi copii transformaseră micul deal ce făcea legătura între staţia „Târgul Cucu” şi cea a „Pădurii” într-un adevărat derdeluş, ţipând şi râzând pe măsură ce îşi luau avânt în mânuirea săniilor, urmaţi îndeaproape de maidanezii în culori străvezii de maro şi negru. Brusc, imaginea se schimbă, luând locul unui peisaj auster, deprimant, odată cu oprirea tramvaiului în faţa unui şir de magazine având drept scop confecţionarea acelor cutii de chibrituri, confortabile, frumos lucrate, în care omul intră, fără să mai aibe capacitatea de a ieşi la lumină vreodată. David ura partea aceasta a oraşului, ura ideea de sfârşit la care, fiecare om, cu mic şi cu mare, este supus; mutându-şi acum privirea în interiorul mijlocului de transport, tânărului îi atrase atenţia o doamnă în vârstă, acoperită din cap până în picioare de un pardesiu în culoarea chihlimbarului ars, peticit pe ici şi pe colo de un material cărămiziu. Aceasta părea obosită, sprijinindu-se în una din barele tramvaiului. David s-a ridicat de pe scaunul său şi, respectuos, a zis:

            -Mă scuzaţi doamnă, luaţi loc aici.

            -Mulţumesc mult, tinere. Sigur nu te superi?, întrebă bătrâna.

            -Nu doamnă. Eu am ales să vă ofer locul meu. Nu vă faceţi griji. Voi coborî, oricum, la următoarea staţie, răaspunse David.

            -Dumnezeu să te aibă în pază băiete. Mulţumesc mult, zise bătrâna, aşezându-se pe scaun. În momentul următor, tramvaiul se opri cu un huruit uşor. David apăsă butonul pentru a deschide uşile şi coborî. Geamul aflat în dreptul bătrânei se deschise. Aceasta strigă:

            -Alesule! Primejdia e aproape! Păstrează-ţi sufletul, inima pură!

            -Mă scuzaţi, zise David total contrariat. Cred că  a-ţi greşit persoana!, ţipă acesta, dar tramvaiul pornise, iar geamul se închise.  

            „Nu. A greşit persoana. Alesul? Nu şi nu.”, gândi David. Traversă strada şi se opri în faţa pieţei, observându-i goliciunea şi lumina sobră a felinarelor ce se revărsa asupră-i. Zăpada strălucea sub picioarele sale, părând a fi o pătură a timpului ce acoperea faptele întunecate săvârşite în acel colţ de lume. David traversă o a doua stradă, şi coti la stânga pe o alee complet uitată de privirea trecătorilor. Acesta se opri, amintindu-şi ce promisese înainte de a pleca la bibliotecă:”Trebuie să cumpăr pâine”. Se întoarse şi alergă până la brutăria aflată în partea dreaptă a străzii.

            -Aş dori o pâine de secară cu seminţe, vă rog, spuse David.

            -Un leu şi nouăzeci de bani, zise vânzătoarea, punându-i acestuia în faţă o punguţă în inetriorul căreia se afla o pâine rotundă, aburindă.

            David îşi scoase portofelul din buzunarul pantalonului şi îi plăti femeii. Acesta se întoarse pe aleea pustie, cotind la dreapta şi intrând în scara unui bloc construi în întregime din cărămidă roşie, dând impresia unui adevărat castel din epoca marilor regi şi regine ale lumii. Interorul acestuia era sărăcăcios, cutiile poştale vechi şi ruginite ce abia se mai ţineau de pereţii încăperii, păreau a deplânge timul demul trecut. Tânărul se îndreptă spre o uşă pe care era scrijelită cifra 1. O descuie şi intră încet.

            Apartamentul era cuprins de întuneric, lucru destul de ciudat pentru orele nouăsprezece ale serii, dată fiind slujba părinţilor săi de profesori universitari de literatură avansată. David aprinse lumina şi încuie uşa de la intrare. Imobilul era constituit dintr-un hol lung, la capătul căruia se afla baia, de o parte şi de alta putându-se observa micile uşi ce păreau a duce spre alte lumi, spre meleaguri încă nedescoperite. Mobilierul consta în două fotolii din lemn masiv, de o parte şi de alta unei mese din sticlă, şi dintr-o mică bibliotecă ce oferea privirilor o adevărată privelişte datorită volumelor învelite în piele roşie pe care le scotea la iveală. Pereţii, de culoare untului, erau decoraţi ici şi colo de flori argintii sculptate în zidul mult prea vechi, dând o uşoară notă de lux şi eleganţă încăperii.

            David îşi puse geaca în cuier, dându-şi jos bocancii negri şi merse la bucătărier. Lăsă pe masă pâinea pe care abia o cumpărase. Acesta auzi schelălăitul uşor sugrumat al căţelului său – un Buhund norvegian de culoare albă ca neaua, pe care îl primise în dar de la bunicul său. David intră la el în cameră. Căţelul îi sări în braţe şi începuse a-l linge şi a se gudura pe lângă dânsul. Camera sa era concepută într-un stil modern şi ordonat – în partea dreaptă a încăperii se aflau patul său lucrat în lemn alb, cu aşternuturi negre, aflate în contrast cu peretele din faţa acestuia şi cu mocheta ce acoperea parchetul din lemn de tec. În rest, camera era învăluită de culoarea albă, acoperită de picturi ce înfăţişau chipuri, figuri ce păreau a privi în depărtările fiinţei umane. De partea cealaltă a patului, se afla biroul tânărului, din lemn de abanos, ornat de mici sculpturi înfăţişând trandafirii. Deasupra acestuia tronau un laptop alb, marca Apple, un caiet de notiţe şi un suport pentru creioane şi pixuri. Partea din faţă a patului scotea în evidenţă o imensă bibliotecă ce adăpostea numeroase volume de cărţi, câteva dulapuri în alb şi în negru şi un mini-televizor  gri. Pe lângă acestea, se puteau zări şifonierul plin de haine şi fereastra mare ce domina întreaga încăpere, acoperită de o draperie absolut splendidă, de culoarea zăpezii.

            Tânărul îşi lăsă rucsacul lângă birou şi îşi deschise laptopul. Se hotărî să îşi scrie tema la istorie pentru ziua următoare – informaţii privind viaţa lui Adolf Hitler. Brusc, auzi telefonul din hol sunând; David se ridică de pe scaunul rotativ şi răspunse:

            -Alo?, zise David.

            -Sunteti domnul David Stepanov, unicul fiu al soţilor Oscar şi Mihaela Stepanov?, întrebă o voce gravă, masculină.

            -Da, eu sunt. Vă pot fi de vreun ajutor?

            -Sunt şeful secţiei de poliţie 25 din Iaşi. Am sunat pentru a vă informa de moartea părinţilor dumneavoastră. Trupurile lor au fost găsite zăcând fără viaţă în liftul Societăţii de Cercetare, de pe bulevardul Ştefan cel Mare.  Condoleanţe.

            David scăpă receptorul din mână; nu se mai putea mişca, simţea cum toate forţele îl părăsesc, că viaţa numai înseamnă nimic. Tânărul fugi în baie şi, uşor, îşi ridică ochii spre băiatul de 17 ani a cărui figură era reflectată în oglindă – faţa albă ca laptele, încadrată de o parte şi de alta de buclele rebele ale unui puştan care îşi pierduse ultima fărâmă de umanitate, şi de acei ochi de culoarea văzduhului care păreau a se întuneca din ce în ce mai mult, prevestind furtuna. Elementul definitoriu al aceste persoane era cel al mâinii sale drepte, veşnic înmănuşată, pentru a nu revela lumii semnele pe care le căpătase pe degetul arătător în urmă cu zece ani. Acum, însă, totul avea să fie diferit – mama sa nu îi va mai fi alături, nu îi va mai zice că totul va fi bine; tatăl său nu-i va mai zâmbi, nu îl va mai învăţa tainele alfabetului şi scrierii. Toată lumea îl părăsise.

            David intră în cabina de duş, deschise robinetul, eliberând un jet puternic de apă rece. Acesta se aşeză jos, lăsând apa să-i înnece simţurile. Pentru prima oară de când se ştia, tânărul începu a plânge în hohote, a ţipa din toţi rărunchii. În mintea sa totul se învârtea şi nu se oprea, gândirea fiindui invadată de o negură din ce în ce mai deasă. David numai cunoştea lumea, viaţa şi chiar propria persoană...

            „Moartea este cea care ne leagă pe toţi...precum viaţa. Ambele sunt fără  sfârşit, ambele sunt nemiloase.”, gândi băiatul, înainte de a leşina de durere.