Cum am salvat România

I

De când stau în Gara de Nord am realizat un singur lucru: că nu-mi place să stau în Gara de Nord. Aşteptarea trenurilor şi descifrarea tabelului erau un infern prin care speram să nu mai trec niciodată după terminarea facultăţii. Trecând peste decepţiile mele de student, măcar acum am o maşină, căci mi-am dat seama târziu că nu pot parcurge distanța dintre Timișoara și București pe bicicletă. O mașinuță germană şi care consumă puţin, deci e perfectă.

Nici nu înţeleg de ce Georgiana s-a trezit abia acum că parcă îi e dor de fratele ei mai mic şi că vrea să vină în Bucureşti să mă vadă. Ca un gentleman ce sunt, nu-mi pot lăsa sora să îngheţe de frig în gară cu două geamantane după ea. Şi cu o pereche de părinţi, căci sigur nu scapă ei prilejul să mă vadă înainte de ziua de mâine. În consecinţă, tot ce pot să fac este să mă plimb de-a lungul liniei 3 pentru a nu amorţi pe scaun.

Luminile trenului inter-regional dinspre Timişoara au străpuns în sfârșit noaptea rece de noiembrie, luminând peronul. La miezul nopţii, sunt cam singurul care aşteaptă vizitatori. Îi zăresc repede capul roşcat şi îi sar în ajutor cu bagajele. Din două valize se făcuseră trei, căci mama mai stătea şi ea pe capul meu o săptămână sau două. Geo venise doar pentru două luni în ţară şi alesese să petreacă una dintre ele în capitală, cu mine. Din fericire, o lăsase pe Scarlett - proaspăta ei logodnică - acasă în Manchester.

Nu reușesc să-mi stăpânesc un zâmbet când îi văd pe toţi trei pe peron. Tatei îi încărunţise părul, şi cu toate acestea are aceaşi ţinută elegantă şi aceeaşi ochi verzui blânzi de care se îndrăgostise mama. Ea este la fel de fină ca acum douăzeci de ani şi la fel de elegantă cum trebuie să fie o soţie de colonel. Părul blond îi este mai strălucitor acum, iar ridurile nu îi cruţaseră obrajii. În ochii ei albaştrii apărură deja lacrimi de emoţie, căci nu-mi întâlniseră privirea de ani buni, de când îmi începusem mandatul ca parlamentar. Geo nu se schimbase deloc: același păr roşcat, aceeaşi ochi verzi critici şi aceeaşi atitudine încăpăţânată moştenită de la tata. Rudele ne credeau versiunile lor tinere şi de sex opus, şi, văzându-ne împreună, le dau dreptate.

Am lăsat valizele jos şi am alergat să o îmbrăţişez pe mama. Înercam să evapor parcă anii în care le-am fost un străin, un personaj pe scena complicată a politicii româneşti. Mama m-a strâns mai tare, iar lacrimile ei au fost tăiate de un hohot de râs.

- Câţi ani ai? Zece? întreabă ea amuzată, zâmbind în părul meu.

- Nouă, îi şoptesc, ridicând-o de la pământ şi sărutându-i obrazul.

O las jos, râzând, şi mă îndrept spre tata, întinzându-i respectos mâna.

- La dracu cu asta! strigă el, cu vocea lui răsunătoare, strângându-mă puternic în braţe.

Când îmi dă în sfârşit drumul, mă îndrept spre roşcata familiei, care se rezumă la a-mi ciufuli părul şi a mă bate pe spate. Nu prea îi plăcea afecţiunea, mai ales din partea bărbaților. I-am condus spre maşină, ducând singur bagajele căci tata are probleme la coloană. Locuiesc încă în vechea lui casă, casa în care a stat în timpul studiului său la Academie. După ce s-a înrolat, nu a mai avut nevoie de ea, aşa că a stat nelocuită o lungă perioadă. Acum este ceva mai primitoare, pentru că primul lucru pe care l-am făcut când am pus piciorul în ea a fost să lipesc pe pereţi diverse postere şi desene de-ale Claudiei. Nu le-am dat jos niciodată căci reprezintă o frumoasă perioadă din viaţa mea, iar Ralucăi îi plăceau. Când le-a văzut, tata le-a privit lung şi a renunţat să mai spună ceva. Ştia că pentru mine vârsta e doar un număr şi să păstram probabil şi jucăriile de pluş pe aici pe undeva (şi avea dreptate). Sau poate spera că fusese ideea Ralucăi, fiica mea adoptivă. Mama, pe de altă parte...