Cum am salvat România

VII

Am lăsat fumul de țigară și ochii triști ai lui Ovidiu în urmă și am parcat în fața străzii mele. Toate acele afirmații mă amețiseră și urcatul scărilor era un adevărat carusel. Când am intrat în hol sprijinindu-mă de ușă, mama a crezut (pe bună dreptate) că sunt beat. Ultimele cuvinte ale lui Cătălin îmi răsunau în cap la fel de tare ca propriile gânduri. A folosit plurarul, posibil se referea la PSD-iști... Și totuși, erau multe piese pe care nu le puteam potrivi nicăieri.

- Igor, ești bine? întreabă mama îngrijorată.

- Nu o să mor. Raluca e acasă?

- Nu, răspunde ea intimidată de tonul meu rece. A ieșit puțin.

- Cu Ovidiu?

- Da, parcă l-a menționat. E un băiat de treabă.

- Nici nu ai idee, i-am zâmbit dulce-amărui.

Am rugat-o să mă lase singur și m-am aruncat în pat îmbrăcat. Eram atât de nervos încât puteam simți cum focurile Iadului mă mistruie din interior. Costumul ăsta mă strângea atât de rău încât aproape am rupt sacoul în încercarea de-al da jos. După ce m-am văzut eliberat, am pus mâna pe telefon și am apelat-o pe Raluca, încercând să păstrez un ton normal.

- Da? se aude pe celălalt capăt al firului.

- Raluca? Unde ești acum?

- Ăăă... Prin apropriere. De ce?

- Nimic, doar voiam să văd ce faci. Ești singură?

- Da. Ovidiu doar ce a plecat.

- Ok. Vino acasă, avem puțină treabă.

Am auzit convorbirea întreruptă și am simțit cum tensiunea din mine începea să se evapore. Trebuia să mă liniștesc înainte să ajungă Raluca acasă. Furia mă făcea irațional, iar singurul lucru care îi putea ajuta cauza era ca eu să gândesc complet rațional.

Pregătisem sute de discursuri, dar niciunul nu părea potrivit când am auzit vocea Ralucăi strigându-mă. Înarmat cu toate strategiile la care mă puteam gândi, am condus-o în bucătărie, unde mama așeza masa.

- Ce treabă spuneai că avem? întreabă ea după ce se așează confortabil.

- Nu era vorba de o treabă anume. Am mințit legat de asta. Astăzi m-am întâlnit cu Ovidiu, care era însoțit de un prieten, și mă gândeam că relația voastră durează de ceva timp.

- Ți-a spus, nu? remarcă ea, straniu de liniștită. Îți pot citi încordarea în voce, nu sunt proastă.

- Nu m-aș grăbi să afirm asta, Raluca. Dacă eram în locul tău, nu cred că aș fi jucat la două capete. Se întâmplă adesea să te arzi.

- Atunci ar trebui să iau în considerare o vopsea argintie pentru păr. Poate așa nu o să mă mai atingă flăcările. Ziceai că Ovidiu era cu un prieten?

- Da. Cătălin Sava, posibil să-l știi.

- E cam arogant pentru gustul meu. Umbla o vorbă că la anu va pleca spre America. Îmi amintesc când fuma în pauze, în curte. Arăta de parcă nimeni nu ajungea la nasul lui. Adevărul e că e înalt tipul, dar nu la asta mă refer. Ți-a spus cu cine sunt acum?

- Nu, speram să aflu asta de la tine.

- Păcat, spune ea ridicându-se de la masă. Nu am de gând să-ți distrug ziua cu informația asta.

Fiind deja a doua oară când niște puști mă protejează de informația asta, nu mi-am putut abține un zâmbet. Ziua asta era începutul unei perioade care mă va distruge psihic, deci de ce trebuia apărată prin toate mijloacele posibile?