Cum am salvat România

V

Am între-deschis ochii leneș când mi-am auzit sora strigând prin cameră că a murit Dumitrescu și că Ela e dezbrăcată pe masa din bucătărie. Apoi mi-am amintit cât de indecent sunt și am aruncat cu perne în ea forțând-o să părăsească camera.

- Stai ușor! Nu e nimic din ce să nu fi văzut, protestează Geo.

- Pleacă! Acum! strig, enervat de încăpățânarea ei.

Fără tragere de inimă, Georgiana mă lasă în pace. După ce mă îmbrac cum trebuie, îmi arăt și eu fața în bucătărie. Toată lumea părea gata de a pleca în oraș, iar asta m-a luat puțin prin surprindere. Până și mama purta blugi, iar eu nu o mai văzusem pe mama îmbrăcată așa de când eram în liceu.

- Uite cine s-a gândit să-și facă apariția. Îmbracă-te și hai să mergem, spune Claudia fără să-mi arunce vreo privire. Nici nu te obosi să întrebi unde mergem. Nu o să-ți spunem. Dar sper că mai ai în garderobă un tricou cu care să nu-ți fie rușine.

Cum niciuna din ele nu mă băga în seamă, am decis să intru în jocul lor. Oricum nu aveam nimic de făcut și nu aveam să privesc știrile toată ziua doar ca să văd cum câștig și Turul Doi. Haine călcate nu prea aveam, dar tot am scos din dulap o pereche de blugi și un tricou alb simplu care încă îmi vine bine. Am dat cu apă pe față și mi-am trecut peria prin părul încâlcit de somn. Am găsit aruncați prin baie și o pereche de bocanci de acum doi ani. Poate au de gând să mă ducă pe munte, așa că mă chinui vreo zece minute să îi încalț. Îmbrăcat în hainele mele vechi realizez că nu sunt nicidecum un adult, ci doar un tinerel de douăzeci de ani aruncat în viitor. Nu mă simt de treizeci de ani, nu acționez comform vârstei, iar doamnele consideră și ele că nu-mi arăt vârsta. Din păcate, știu prea bine că nu mai pot gândi ca tânărul idealist de acum un deceniu. El credea că poate schimba ceva, era convins că românii vor să se schimbe ceva. Însă prima mea ciocnire cu politica infectă a României mi-a demonstrat că democrația este o minciună și că nici măcar o mână de tineri nu își doresc o schimbare totală a clasei politice.

Tot analizându-mi reflexia, am ajuns la concluzia că eu nu pot apărea așa în public, nu când nu mă mai pot identifica cu tânărul meu sine. Îmi dădusem deja jos tricoul alb și simplu care cântărea kilograme de idei și concepții, când am zărit într-un colț al camerei un mic obiect strălucitor. Luminița de la capătul tunelului meu, zis și „criza vârstei mijlocii". Nu era mare lucru, doar un medalion cu Guns N' Roses primit de la Claudia. Îl purtasem o perioadă pe sub haine, ca pe un talisman. Nu neapărat Guns sau Axl, ci ideea de star rock m-a făcut să mă răzgândesc. Oamenii ăștia sunt nemuritori și veșnic tineri în memoria mea. La șaptezeci de ani o să poarte în continuare pantaloni mulați, piele și tot felul de haine fanteziste. Iar Igor, dragul meu Igor, care este atât de tânăr și de naiv e și el nemuritor. Trăiește în mine și în fiecare părticică din casa asta în care a plâns primele lacrimi de neputință. De dragul lui, am decis să mă îmbrac din nou în tricoul alb ce mirosea a tinerețe și visuri. E ultima oară când cred că o să mă mai reprezinte, așa că nu uit să iau și medalionul de la Claudia, care o să-mi reamintească de unde am plecat. Îmi iau inima în dinți și ies în hol, înarmat cu răbdare. Sunt sigur că urmează o serie de interogări, priviri lungi și poate și câteva replici „ăla-i Plecescu?".

- De ce seamănă frate-tu cu genul de tip pe care l-aș agăța? îi șoptește Claudia soră-mii pe un ton ce se vrea subtil.

- Nu știu, poate pentru că te-ai culcat cu el? răspunde tranșant Geo, puțin geloasă că vorbim despre mine. Sau despre bărbați în general. De obicei, subiectele se suprapun.

Am ieșit primul din casă când am observat că discuția nu ia o întorsătură plăcută. Mereu existase o competiție mută între mine și Geo, fără vreun motiv anume. Ea credea că este mai bună la aproape orice decât mine, însă recent clasamentul se întorsese la 180 de grade.