Cum am salvat România

PROLOG (sau cum am cunoscut-o pe Christina Scabbia)

Niciodată nu mi-am imaginat cât de nasoală este vacanța care mă desparte de clasa a XII-a. Profesorii au fost deosebit de convingători în privința „importanței deosebite a muncii individuale acasă" și cu toate astea, eram în august și nu deschisesem un caiet. Exact cum s-a întâmplat acum vreo partu ani, când trebuia să mă pregătesc pentru examenul dintr-a VIII-a: mă trezeam entuziasmat cu gândul că voi lucra, că mă voi mobiliza. Deschideam caietul și mereu îmi pierdeam interesul când dădeam de greu. În partu ani, nimic nu s-a schimbat în legătură cu abordarea mea asupra temelor și sunt puțin dezamăgit de mine însumi. Și o să rămân cu acest sentiment amar pentru că am ajuns în luna august, după cum spuneam, și sunt tot la cafeneaua modestă din cartier, așteptând ca chelnerița să-mi aducă obișnuita apă plată, cu un strop de țuică(nu știu cine spală paharele, dar nu prea face o treabă bună). Timp de aproape două luni îmi pierd timpul aici sau în parc, ascultând Bucovina sau Dordeduh, pentru a mă pierde în atmosfera mistică a Daciei apuse și pentru a uita de examene.

 - Gagica, stau aici de cinci minute! Trebuie să fac și o plecăciune simandicoasă pentru a mă observa? întreabă cineva, zgâlțâindu-mi umărul.

M-am întors, puțin iritat de adresarea tipei. Pentru că era o tipă și nu era chelnerița puțin grăsuță care mă servea de obicei. O aveam în față pe o versiune mai ciufulită a Cristinei Scabbia, îmbrăcată într-o cămașă albă și o fustă neagră cu talie înaltă, uniformă specifică chelnerilor din cafenea.

- Salut și ție, Scabbia. Stadionul e în centru, poți sparge semințe acolo, i-am răspuns rece.

- Nu fi bădăran! Ești aici de o jumătate de oră și nu m-a anunțat nimeni că avem loc rezervat pentru amărâți, răspunde ea, trecându-și mâna prin păr și ciufulindu-l mai rău. Comanzi sau pleci.

- Nu te ambala. Trebuia să-mi spui că ești moartă după atenție, poate te-aș fi băgat în seamă, îi răspund indiferent la gesturile ei uimite. Între timp, poate îmi aduci și o apă plată.

A strâmbat din nas dezaprobator și a plecat spre bar, să pregătească băutura. Am privit-o îndepărtându-se și am zâmbit gândindu-mă că Cristina Scabbia, Simone Simons și Sharon den Adel se plimbaseră mult timp prin visele mele de adolescent. Iar acum, găsisem o replică a uneia dintre ele și mă comportam ca un porc misogin. Am privind-o turnând apă într-un pahar fără chef. Oricine are dispoziții proaste și nu îmi scuză comportamentul. Nici nu-mi dau seama de ce sunt așa de rece cu ea. Am privit-o venind înapoi, dar parcă am privit mai mult unduirea fustei scurtuțe decât silueta ei propriu-zisă. Amănunt finuț care nu a rămas neobservat de ochii ei critici.

- Bordelul e în centru, poți privi fuste scurte acolo, spune ea tăios, trântind pe masă paharul care a dat puțin pe afară.

- Când te îmbraci așa, îți asumi riscul de a fi privită.

Am așteptat să răspundă, dar cum nu a făcut-o am luat o gură din paharul cu apă, deși nu îmi simțeam gâtul uscat. Am tușit imediat, scuipând lichidul fierbinte care îmi arsese gâtul fără niciun avertisment. Chelnerița a început să râdă zgomotos de neîndemânarea mea, iar eu am pus jos paharul, încercând să adopt postura clientului nemulțumit. Exact ca într-un banc mai vechi, clona Scabbiei îmi pusese „puțină apă în paharul cu țuică".

- Eu nu plătesc pentru asta.

- Chill, Axl Rose, e din partea casei. Sau a mea. Oricum, portofelul dumneavoastră nu va fi ușurat de vreo... zece lei.

- Nu sunt nici căpșunat, nici blond. De unde asemănarea? o întreb, ignorând remarca acidă în legătură cu portofelul meu subțire.

- Comportament identic. Caz închis. Mai dorești ceva? Nu ești singurul client.