Ma uit la ecran,sa vad cine ma suna la 4 dimineata? Totusi,imi este foarte frica..
Ma uit pe micul ecran al telefonului,si ma chinui sa vad scrisul. Era tata. Ma intreb ce vrea la ora asta?! Ii raspund.
Eu: Alo? Tata? Ce este?
Tata: Mama ta....ee....e....
Eu: Mama e..ce?
Tata: M..moarta...
Eu: POFTIM??!!
*Pooc* ~scap telefonul pe jos~
Tata: Alo?...
~ridic telefonul de jos~
Eu: Unde e? Unde sunteti??
Tata: La spitalul de pe strada Crossweel.
Eu: Voi fii acolo in 10 minute!
~Apel incheiat~
*dupa 10 minute*
Eu: Tataaa!!
Tata: Aici! Vino scumpo..
Eu: Vreau sa o vad pe mama!!! Unde e??!
Tata: Medicii au incercat sa o salveze...a..a murit in sala de operatii...
Eu: N..nu...Nu e posibil...
Tata: Scumpo,linisteste-te. Nu mai plange. Totul va fii bine.
Eu: NUUUUU!!!! M..MAMAA!!
Si cad jos la pamant,plangand in hohote.
*beep*
Primesc un mesaj,anonim. Incep sa il citesc:
Anonim: "Buna,vroiam sa te intreb,cum se simte scumpa ta mama?"
-Nu! Nu se poate..nu el! Nuuu!!
Eu: "T..tu ai facut-o!!!!? De cee?! Ce fel de ordinar imputit esti?! Esti,esti un monstru!!!!!! O sa mi-o platesti! O sa ma razbun! ITI JUR!"
Anonim: "Dar nu am ucis-o eu,ci oamenii mei. :)"
Eu: "Esti bolnav la cap omule!! Lasa-ma in pace! De unde naiba mi-ai aflat si numarul asta?!"
Anonim: "Pai stii,mama ta are un telefon chiar dragut :) . Pacat ca acum e al meu si asta!!"
Eu:"Mi-e scarba de tine! Acum lasa-ma in pace! Lasa-ma sa imi vad mama! Nu am apucat sa ii spun "Adio" !!! Te urasc! Esti un psihopat dement mental! Jur!"
Anonim: "Te las. Condoleantele mele. Cine face coliva? :)"
Eu: "Mars caine imputit!"
Anonim:"Nu intinde coarda! Stii de ce sunt capabil! Doar nu vrei sa iti vezi si tatal mort, nu? :)"
Eu: 'N-ai indraznii!"
Anonim:"O ba da! Vrei sa ma vezi ca indraznesc??!"
Eu: "N..nu! Doar lasa.ma acum! Ma.duc la mama,in sala...Te urasc! Esti un nimeni pentru mine!!"
Anonim: "Pa scumpete. Du-te sa o vezi pe mami. :))"
Ma indrept cu pasi inceti,catre sala unde e mama..
Am ajuns. Deschid usa,si o vad. O vad pe fiinta care mi-a dat viata,care m-a iubit,care imi dadea de mancare,care m-a crescut,care a avut grija de mine,care m-a sustinut care, m-a invatat...Cea care m-a iubit atat de mult incat si-ar fii dat si viata pentru mine...
Off mama. De ce?! De ce tu?
O iau in brate,si lacrimile incep sa imi curga siroaie,pe halatul ei alb. Si de pe halat,pe fiinta neinsufletita pe care am iubit-o asa mult,cu tot sufletul meu..
Simteam ca lumea s-a sfarsit. Ca nimic nu mai are rost. Simteam ca vreau sa mor,ca sa fiu alaturi de mama! De mama mea!!
Dupa ceva timp,cat am plans,am acceptat ca trebuia sa plec. Acum sunt acasa. Stau in pat,si ma uit la poze cu mama,cu mine si mama,cu toata familia,si plang intrebandu-ma, ce am facut ca sa merit soarta asta! Nu inteleg de ce!?
In cele din urma,somnul invinge,si adorm.
Heii,ce parere aveti de acest capitol? Sper sa va placa.
Stiu,stiu,cam trist. :)
