Cine sunt eu cu adevărat?(volumul II)

Capitolul I: "Eu"

"Lumea e o scenă,viața e un act...ai venit,ai văzut,ai plecat."-Seneca

M-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare.
M-am dat jos din pat împiedicându-mă. Se pare că nu eram în casă...casă?!
Am luat-o la fugă să ajung acasă.
Deschid uşa, dar cineva mă apucă de mână.
-Unde te duci? Trebuie să te odihneşti.
-Dar mama şi tata? Sunt în regulă?
Privirea acelui om s-a îndreptat spre jos.
Am fost confuză de gestul lui.
Nu îmi aduceam aminte ce s-a întâmplat sau...chiar nimic.
Am auzit uşa scârțâind. Era un domn înalt, îmbrăcat la patru ace şi avea o pălărie asortată cu costumul ce îi acoperea fața.
Fac un pas în spate temându-mă de necunoscut.
-Nu te speria domnişoară Jane.
În fața mea era o mână întinsă ce ținea o acadea roşie. Am dat din cap semn că accept.
-Îmi pare rău,am uitat să mă prezint în fața acestei fete frumoase. Numele meu este Alucard.
-Îmi p-pare bine de cu-cunoştință.
-Ți-e frică de mine? se uimi el
-Un pic...
-Să nu îți fie, nu muşc copii...
Printre firele de păr a răsărit un zâmbet larg. Până la urmă acest domn Alucard era de treabă din câte am văzut, dar ceva din mine spune să nu fac acest lucru.
-Te voi lăsa să te odihneşti, bine?
-Bine...
În fiecare zi m-a vizitat Alucard. Vinea de dimineață şi stătea până seara.
Mă bucuram că aveam un prieten nou, defapt el era singurul meu prieten.
Mereu mă plimbam pe holurile spitalului cu el.
-Ce s-a întâmplat? mă întreba
-Nimic...Dar că oamenii care stau în hol mă ocolesc. Ştiu că am o problema la un ochi, dar arăt ca un monstru?
-Nu îi băga in seamă, aşa sunt oamenii. Nu putem să rezolvăm niciodată acest mister. Nu vom găsi niciodată răspunsul la întrebare.
-Şi care îi întrebarea?
-Care ai gândit-o şi tu, de ce oamenii se comportă aşa?
-Nu voi înțelege niciodată...
-Vreau să spun ceva, dar mi-e greu să îți spun.
-Încearcă.
-Mai ai doua zile până la externare şi din cauza accidentului...
-Ce accident?
-Am uitat, ți-ai pierdut memoria.
-Ce s-a întâmplat în momentul accidentului?
-Să încep cu începutul...Casa în care ai locuit a luat foc şi părinții tăi nu au supraviețuit.
-Dar cum am putut să îmi pierd memoria?
-Nu ştiu. Şi pot să te primesc în casa mea fiindcă...nu ai unde să stai.
-Mulțumesc...

A ajuns timpul să părăsesc această clădire şi să mă mut cu Alucard.
Casa în care am intrat era construită în stilul victorian. Ciudat era că l-a făcut să pară veche la exterior şi nou în interior, dar nu am întrebat.
-Hai cu mine!
L-am urmat sus pe scări, unde ajungem în fața unei uşi albe.
-Aici vei sta.
Era un dormitor spațios şi luminat.
-De ce este acoperită oglinda?
-Pentru că...
M-am apropiat de o oglinda mare şi dau jos pătura ce o acoperea.
-Fața mea...De aceea oamenii mă ocoleau.
Pe tot obrazul drept se vedea o cusătură mare...arătam ca un monstru.
-Am vrut să te protejez.
-Să mă protejezi de ce?
S-a lăsat o linişte. N-a mai spus nimic şi a ieşit din dormitor.