Mi se culcă frunzele la pământ
Și vântul își ia avânt.
Să-mi mistuie sufletul păgân
Și să m-arunce în adânc.
În locul cel de veci să stau,
Prin furtune, fulgere și ploi,
Pe norii cei moi,
Precum doi ochi goi.
Căci am o furtună-n suflet,
Și-mi fulgeră privirea,
În timp ce-un tunet îmi întunecă gândirea.
Ca un nenorocit pășesc hain,
Pe piedestalul de argint,
Mă pierd și cad, nu mă ridic.
Pătruns de-un critic moment
Mi-am găsit acum sfârșitul,
În umbra apusului,
Sub un pom bătut de soartă
Și-o pătură de verdeață.
