Umbra sufletului

Capitolul 7

Durerea de cap mă părăsește încet, îmi simt capul greu parcă ar fi un balon aflat pe punctul de a exploda. Îmi deschid ochii cu greu, clipesc de câteva ori pentru a-mi alunga ceața din ochii. Lumina este la fel de puternică ca în momentul în care am leșinat. Îmi privesc trupul țintuit la pat, am încheieturile mâinilor bandajate, umărul stâng este de asemenea bandaj.

Aparatele care îmi verifică bătăile inimii sună încet în liniștea asurzitoare ele devin enervante. Deodată încep să sune mai puternic, mă calmez și odată cu calmarea mea sunetul scade. Privesc prin cameră și observ un birou pe care sunt împrăștiate câteva foi, un cuier în care este agățat un halat alb.

Privesc ușa din lemn, fără nici un geam și aștept să se deschidă. Vreau ca cineva să-mi explice ce mi s-a întâmplat. Mintea mea este în ceață, nu-mi pot aminti decât zâmbetul larg al Simonei. Durerea de cap revine prima dată ușor apoi puternic ca o rană sângerândă, prima dată un fir de sânge apoi din ce în ce mai mult. Ușa se deschide iar în cameră intră o femeie e vârstă mijlocie, mai tânără decât Vanessa , când mă vede zâmbește.

— Măi, măi uite cine s-a trezit! Cum te simți?

— Ca naiba! Mă doare capul îngrozitor.

— Păi ai primit o lovitură destul de puternică.

— Parcă am fost lovită la mână.

— Da, dar când băieții te-au găsit erai pe jos inconștientă, defapt în delir. Dar acum ești bine.

— Unde sunt?

— Ești la cabinetul ospiciului.

Îmi mut privirea spre fereastră pentru a vedea dacă afară este zi sau noapte dar este acoperită de o perdea groasă așa ca nu-mi pot da seama.

— Cât e ceasul? o întreb pe asistentă

— Este 21:30. Dormi de 7 ore.

— Așa de mult?!

— Da. Ți-am dat un somnifer și un calmant pentru că delirai în continuu și nu te puteam liniști.

— Oh. Am înțeles! Când pot să plec de aici?

— Imediat,drăguța! Să o chem pe Vanessa.

Cât timp asistenta a fost plecată din cameră am încercat să mă ridic din pat. Îmi simțeam tot corpul amorțit, îmi era greu pentru că nu mă puteam sprijini în mâini deci stabilitatea mea era ruinată. Într-un final am reușit să mă ridic și să mă așez pe marginea patului, mi-am așezat picioarele goale pe gresia rece iar un fior mi-a trecut pe șira spinării. Am făcut câțiva pași pentru a-mi pune sângele în mișcare. Vanessa intră în cameră și mă privește mulțumită.

— Pai e bine dacă te poți ridica singură din pat, spune pe un ton mulțumit

— Sunt dementă nu handicapată, îi spun eu pe un ton tăios

— Să mergem!

Mă i-a de braț și părăsim camera infirmierei, în timp ce mergem pe hol imagini încep să-mi e afișeze în fața ochilor.

— Unde e Simona?

— Simona e într-o cameră specială.

— Cum adică specială?!

— Va sta departe de persoane până când se va calma.

— Ați băgat-o în cămașă de forță?

— Am considerat că nu e chiar atât de grav ci că izolarea îi va ajunge pentru a-și da seama de greșeli.

— Am înțeles! Părinții mei au aflat?