O lumină puternică și un sunet asurzitor de claxon mă face să îmi închid ochii. Am auzit o explozie și apoi întuneric complet.
.
.
.
Voci pe care nu le recunosc mă înconjoară și mă îngrijorează ceea ce aud:
Vocea feminină: A avut noroc. Putea rămâne paralizată.
Vocea masculină: E copilul în regulă?
Vocea feminină: Este în viață dar încă nu au venit rezultatele analizelor pentru a vedea dacă dezvoltarea lui se va desfășura în mod normal sau va avea vreo problemă, sau chiar handicap. Vom știi sigur mâine dimineată.
*Bărbatul începe să plângă și femeia pleacă*
Sunetele din jurul meu devin din ce în ce mai puține și ploapele îmi devin foarte grele, căzând într-un somn adânc.
Vocile ridicate și țipetele m-au trezit și am deschis ochii speriată. În fața mea stăteau părinții mei și un doctor, țipând la el în ultimul hal. Capul meu va exploda dacă nu tac din gură!
- Terminați! spun încercând să țip dar se aude doar un scâncet mic și o voce foarte răgușită
- Natalie, draga mea, te-ai trezit. Cum te simți? Ești bine? Te doare ceva? Ai nevoie de ceva? întreabă mama și pot să îi citesc îngrijorarea în ochi.
- Da mama, sunt bine. Nu am nevoie de nimic. Ce căutați aici și de ce vă certați cu doctorul?
- Am venit să te vedem, normal. Doar nu credeai că vom sta acasă uitându-ne la televizor în timp ce tu stai aici în spital, singură. spune mama punând accent pe ultimul cuvânt
- Draga mea, vor veni și ei. Probabil au stat tot timpul aici și acum s-au dus să mănânce sau ceva. spune tata calm
- Prostii. Fata mea stă singură în spital fără nimeni care să îi fie alături. Fata mea nu merită să se trezească singură. Sunt frații ei și ar trebuii să aibă grijă de ea și să o protejeze, nu să o lase a nimănui. protestează mama cu lacrimi în ochi
Oh, mama, dacă ai știi cât de mult te iubesc. Simt cum 2 lacrimi îmi curg pe obraz și cum capul mă doare îngrozitor. Ce s-a întâmplat cu mine oricum? De ce sunt într-un spital?
- Draga mea, de ce plângi? întreabă tata puțin agitat
- Nu înțeleg de ce vă certați. Eu mă simt bine.
- Nu se ceartă nimeni, iubito. Noi doar discutam. Ai nevoie de ceva? întreabă mama imediat
- Nu. Și ce s-a întâmplat? Ce caut în spital și Derek cu Nino de ce nu sunt aici? întreb curioasă și stomacul mi se strânge dureros
- Ai avut un accident de mașină. Nu îți amintești? Ai trecut pe roșu și ai intrat într-un stâlp. Doctorii spun că e totul sub control acum. spune tata lăsând capul în jos
- Am mai întrebat ceva. spun tăios
- Frații tăi nu sunt aici, nici acasă, nici nicăieri. Au intrat în pământ fix atunci când ai nevoie de ei! spune mama ridicând treptat vocea
- Dragă.. spune tata calm. Nu este nimic, îi vom găsi. Nu este vina lor, nu aveau de unde să știe ce s-a întâmplat cu ea. Sunt și ei tineri și probabil sunt la o petrecere în momentul ăsta, având în vedere că e 3 dimineața.
Îl ascult și simt cum obrajii mi se încălzesc și ochii îmi sunt încețoșați. Știu că are dreptate dar cum poate fi așa calm? Totuși, sunt fiica lui și am avut un accident. Puteam să mor, pentru numele lui Dumnezeu! Doar mamei îi pasă de mine?!
Cad pe gânduri și nu observ că mama cu tata au ieșit deja din cameră, lăsându-mă singură cu doctorul de mai devreme.
- Va trebuii să îți mai fac un control să fim singuri că ești în regulă, apoi poți pleca acasă. Părinții tăi s-au dus să completeze deja fișele de externare. spune doctorul băgându-mi lanterna sa micuță în ochi
- Te pot întreba ceva?
- Sigur.
- De cât timp sunt aici?
- 2 zile. răspunde scurt și la obiect făcându-mă să cad din nou pe gânduri
2 zile. 2 zile amărâte. 2 zile frații mei nu m-au sunat, nu m-au verificat, nu nimic. Îmi verific telefonul văzând doar 2 mesaje de la Theo. Serios? Frații mei sunt bine mersi distrându-se, uitând de existența unei surori. Foarte drăguț. Nu înțeleg. Le-am făcut ceva? De obicei îmi dădeau sute de mesaje, disperându-mă că unde sunt, cu cine, ce fac. Sunt tare curioasă ce au făcut așa important de nu mi-au dat nici măcar un scurt mesaj.
Mama intră în cameră și începe să îmi strângă lucrurile, rămânând tăcută. Bănuiesc că pot pleca acasă.
- Mamă, cum te simți?
- Bine, cum aș putea să mă simt? spune mama zâmbind fals
- Știu de operația ta. Așa că nu mă mai mințiți atât că sunt destul de mare să suport adevărul și spune-mi cum te simți.
- Puțin obosită, scumpo, dar în rest nu am nimic. Operația a fost un succes, nu ai de ce să te îngrijorezi. spune mama zâmbindu-mi din nou dar de data aceasta a fost un zâmbet cald și real
În 30 de minute ajungem acasă și urc direct în camera mea, simțind nevoia de a sta în patul meu moale. Acele 2 zile de stat în spital m-au obosit foarte rău chiar dacă eu am dormit sau am stat în pat toată ziua. Deja mă plictiseam de atmosfera aceea tristă din spital și de starea aceea negativistă. Vroiam acasă și acum că am ajuns deja mă simt mai bine. În casă nu era nimeni, evident. Frații mei erau de negăsit, mama era tristă, eu obosită. Tata era singurul calm din familie. Dar dacă stau să mă gândesc, așa a fost mereu. Tata e mereu cel cu toate puse la punct, având rezolvare pentru orice problemă sau neînțelegere. Uneori ador asta la el. Sper să găsesc și eu un om ca tata, un exemplu pentru copiii mei. Tata e un om înalt, dar slab. Are 1,80 m și 52 de kg. E foarte slab dar puternic. Și fizic și psihic. Este chipeș, având ochii căprui și părul negru. Sunt sigură că în tinerețe a furat multe inimi, printre care se numără și cea a mamei mele. Zâmbesc involuntar și somnul mă cuprinde.
După un somn lung și liniștit, un miros îmbietor de mâncare mă trezește. Cobor în bucătărie și o găsesc pe mama, gătindu-mi spaghete cu sos, mâncarea mea preferată.
- Oh mama, nici nu îți închipui ce dor îmi era de spaghetele tale. spun îmbrățișând-o
- Te cred draga mea. Vezi că au apărut frații tăi, sunt în sufragerie.
- O serios? Hm. spun încruntându-mă
- Fii blândă. mă roagă mama râzând
Mă îndrept în sufragerie și deja aud niște voci pe care le recunosc imediat. Pășesc înăuntrul încăperii și îi zăresc pe tata, Derek și Nino stând pe canapea urmărind un meci de fotbal. Odată ce m-au văzut, au închis televizorul și s-au ridicat toți 3 în picioare.
- Voi doi aveți niște explicații de dat. spun pe un ton serios către frații mei care se uită amuzați la mine
- Am fost la munte surioară, scuză-ne. Nu am știut că ți se va întâmpla ceva. spune Derek pe o voce "îngrijorată" falsă
- Și nu puteați să mă sunați măcar o dată pe zi să vedeți dacă mai trăiesc? Nu înțeleg de ce zâmbiți ca doi idioți când eu abia am ieșit din spitalul în care am fost internată după ce am avut un accident în care puteam să mor!
- Natalie, nu îți jignii frații. Te rog frumos. spune tata serios
- Da, tată, bine că îți pasă doar de ei. De mine îi pasă cuiva? spun începând să plâng
- Voi doi ați scăzut mult în ochii mei, să știți. De acum încolo nu vă voi mai suna nici eu în fiecare zi să văd unde sunteți sau cum vă simțiți. Mulțumesc mult de nepăsarea voastră. spun apăsat ultima propoziției și ies în curte îndreptându-mă spre piscina imensă din spatele casei. M-am aruncat pe o saltea ce plutea pe apă și m-am pus pe spate. Priveam cerul și mă gândeam cum ar fii dacă aș pleca cu ai mei în Germania. Țară nouă, casă nouă, școală nouă, prieteni noi, viață nouă.
______________________________________________
Oook, deci sper că vă place cartea <3 Eu aștept mesaje, sfaturi, păreri din partea voastră. :* Iar din partea mea, pupici, ne auzim mâine și vă las cu o întrebare:
Credeți că va pleca Natalie împreună cu părinții ei în Germania?
