Kendra Malik

Capitolul 1

Capitolul 1

Eu. Doar lacrimi și atât. Mii și mii de particule de apă în fața unui ocean de furie. E după-amiază și, fără vreun chef, încep să-mi scriu tema interminabilă la mate. Mătușa mea deschide ușa furioasă, parcă fierbând la 100 de grade. Nu înțeleg ce au adulții împotriva adolescenților ce caută un univers în care să se refugieze, în care să poată sta calmi și în care să facă ce vor ei. În această lume în care multe "drepturi" ni se fură, oare de ce noi, cei discriminați, nu am avea voie să trăim în propriul nostru Rai, chiar dacă uneori implică Iadul?!
Probabil v-ați întrebat de ce mătușa mea. Părinții mei au murit anul trecut, uciși de o formă inexplicabilă de viață. Erau "vânători de umbre" și am fost adoptată, ghiciți de cine: de "draga" mea mătușă Amaris.
Chiar după prima lecție în care m-au învățat mai mult teorie despre aceste târâtori din Iad, au plecat la o întrunire a Conclavului. O capcană. Mătușa mea a jurat să mă țină departe de toate lucrurile paranormale si să mă protejeze, luându-mi tot ce aveam: prieteni, școală, viață socială, chiar și internetul. Da, mai bine nici că se putea. Ne-am mutat într-o casă de la periferia impunătoarei Moscove, departe de Brooklynul meu iubit, iar, pentru că "educația este cea mai importantă" - într-o lume vânătă de Demoni - învăț acasă, cu mătușa. Perfect. Parcă entuziasmul îmi zburdă prin vene. Sau nu.
Deschid robotic frigiderul, iar lumina clincăne la declanșare. Singura lumină pe care am văzut-o toată ziua. Îmi iau un Sprite, gustul acidulat înțepandu-mă până în vârful degetelor. Culmea, m-am mai calmat. Poate că sucul era singurul lucru care îmi aducea aminte de vechea mea viață modernă, printre lucurile mătușii desprinse din Paleolitic. Trebuie să scap cumva. Dar cum? Sunt la marginea unui oraş pe care nu îl cunosc deloc. Ce se întâmplă dacă mă pierd? Oh, Kendra, fii serioasă. Acum, când totul a luat-o razna, asta ar fi cea mai insignifiantă problemă. Îi spun mătușii că mă simt rău și mă duc în camera mea, aşternâdu-mi labirintul de idei pentru evadare. Aștept ca mătușa să adoarmă. Dar oare de ce e femeia asta așa de...nocturnă?
Într-un sfârșit se aude:
-Noapte bună, Kendra! cu o urmă de dezgust.
-Noapte bună! îi raspund eu pe același ton îngrețoşat. Ne vedem maine dimineață! Într-o altă galaxie, sper. adaug în șoaptă.
Tiptil, pe vârfuri, cobor scările antice, care parcă îmi făceau în ciudă. După o serie de înjurături, ajung la parter. Rasuflu ușurată. Dar imposibilul abia acum începe. Caut pe undeva o arma, orice. Gasesc un pumnal de seraf gravat cu M. şi fără mai multe amănunte realizez că a aparținut mamei. O lacrimă ca de gheață, declanșată din reflex, se prelinge pe metalul rece.
Resemnată și mai motivată ca oricând, închid ușa, nemainteresându-mă ce se afla în spate. Pornesc încrezătoare, aproape alergând. Mă simt liberă; dar de ce infintul până acum luminat de făclii incandescente nu mai e decorat nici de stele, nici de lună? Niciun astru luminescent nu se zareşte pe cer. Totul este opac, de parcă o bulă de sticla ar împiedica lumina să intre. Hmm...dubios. O urmă de teamă încolțește undeva în sufletul meu. Poate că nu era momentul potrivit. Dar nu e timp de amânări. Trebuie cu orice preț să caut răspunsuri. Dacă îmi răzbun și părinții în acest timp, și mai bine!
O iau la fugă și deodată parcă timpul se oprește. Totul rămâne pe loc, inclusiv eu. Cerul si pământul se contopesc într-un haos de culori, iar orizontul nu se mai poate distinge. Culorile puternice, care foşnesc în jurul meu, îmi fac ochii să se închidă.
Mă trezesc cu genele udate de lacrimi, din nou în camera mea. Dar cum e posibil? Parcă citindu-mi gândurile, mătușa Amaris raspunde, cu un zambet suspect in colțul gurii:
- Un portal. O capcană.
- Un ce...?! raspund eu uimită. Știam că e o "vrăjitoare", dar cum poate să zâmbească într-o asemenea situație, în care eu mai aveam puțin și leşinam? Cum de e aici, trează? Parcă adormise. Eu însămi mă asigurasem de asta. Încrederea ei de sine mă face sa eman ostilitate prin fiecare por.
- Știam eu ca nătângii ăia de "mami și tati" trebuiau să te învețe până acum cum să lupți. Cum să devii independentă. O războinică.
- Nu le mai spune părinților mei așa! urlu eu, lacrimile înmuiându-mi vocea. Şi cine pisici vrea o războinică, în locul unei nepoate?! Îmi era rușine că eram slabă, că nu sunt ceea ce ea se aștepta să fiu. Îmi ascund față febrilă în perna moale, udă.
-Kendra...
-Lasă-mă!
-Kendra, scumpo, nu am vrut să sune așa. Pur și simplu nu ești pregătită. Mi-e frică. Mi-e frică de ce va urma. Mi-e frică că n-o să-ți fiu un profesor așa de bun. Mi-e frică că într-o zi totul se va sfârși și va trebui sa privesc înlemnită cum demonii te omoara chiar in fața mea si eu nu o sa pot sa fac nimic...Ca va veni o zi în care rasa umană va dispărea în neant, că te voi pierde.