Kendra Malik

Capitolul 2

Izul dimineții se instalează, dar totuși e întuneric. Nemaiavând răbdare, îmi continui drumul anevoios până...nu știu exact până unde. Am in minte doar un reper: CONCLAVUL. Am nevoie de ajutor mai mult ca oricând.
Îmi continui mersul agale, dar după nici 10 m de la piatră de care abia mă dezlipisem, sunt întâmpinată de un Demon Căpetenie, al cărui răcnet asurzitor mă zdruncină din toți rărunchii.
"Fir-ar, i-au trimis după mine !"
Primul instinct dictat de creier a fost "Fugi cât te țin pocioarele!", dar apoi, scoțând pumnalul furat din camera lui Amaris, o altă incantație mi-a venit în minte. Pumnalul parcă a luat foc și, de parcă s-ar fi autocontrolat, lovea demonul cu îndârjire. După eforturi minimale, Demonul a explodat, lăsând în urmă doar particule fine de cenușă. Scăpasem cu viață și încă eram șocată. Eram întreagă, cu excepția câtorva julituri. Am luat-o din nou la fugă şi, deși se înserase, iar acum eram mult mai departe, izul Iadului încă se mai simțea în aer.

O clădire maiestuasă, magică, cu turnuri înalte de sticlă în care se reflecta o pulbere nemărginită de diamante, prindea contur în fața mea. Am pornit cu sufletul radiându-mi de speranță în perimetrul împrejmuit al curții, fără a baga de seamă trupele de apărare care deja mă încercuiseră. Un trosnet și o durere puternică îmi segetează întregul corp:
-Auch! urlu eu. De ce, de ce ai făcut asta? strig la vederea unui tip înalt, şaten și foarte bine făcut.
-Intruși. raspunde sacadat, de parcă ar fi fost o versiune robotizată a unuia dintre prietenii mei din liceu.
-Sunt și eu vânător. Vânător de umbre, ca voi.
-Luați-o! Le ordonă unor altor tipi duri. Inchideți-o până aflați unde se ascund mişelii ăia.
-Cum? Ăm... Mişeli? Ce? Sunt doar un vânător de umbre. Am fugit chiar înainte să fiu ucisă de demoni. Mătușa mea a fost răpită şi...
-Taci!
Wow, tocmai am fost întreruptă de un misogin tâmpit care se purta de parcă m-ar fi rănit într-adevăr. Avea idee oare câți misogini mai întâlnisem eu până atunci? Probabil nu, și având în vedere contextul în care ne aflam, nici nu aveam de gând să-i spun, deși, vai, ce plăcere mi-ar fi facut.
După ce am fost târâtă de acei masculi pe coridoarele obscure ale Institutului, am fost aruncată într-o încăpere întunecoasă, fără vreun fel de lumină, electrică sau naturală. În aer se simțea un miros puternic de mucegai și descompunere. Foarte dubios. Am fost vârâtă într-o celulă cu bare din oțel, practic indestructibile, garavate cu simboluri creştine. În interior doar un frigider imens trona; după ce m-am convins că nu mai era nimeni care să mă privească, l-am deschis precaută. Se pare că de acolo venea mirosul. O stare de îngrețosare m-a cuprins cu totul când am văzut tonele de sânge abandonate în container. Pe ușă era mânjit cu o culoare ruginie: "VÂNĂTORI DE UMBRE". Ce? Pulsul mi-a luat-o razna și mă mir cum de nu am leșinat. Alți vampiri? Vampiri care omoară nefilimi. Asta îmi vor face și mie, deci? constat stupefiată.
Ușa grea din metal ruginit se deschide fără niciun zgomot, parcă știind că asteptam din moment în moment ca un tip dur dintre cei care mă aduseseră aici sa vină pentru a mă ucide, desfătându-se în cele din urmă cu sângele meu. În schimb, văd un tip foarte drăguț blond, cu ochii precum aluna sălbatică, ce pășește la fel, silențios. Din reflex mă dau câțiva pași înapoi. A venit după mine. Numai ăsta îmi repetam disperată.
Am început să țip. Nu știu cum, a intrat printre barele din oțel, modelându-le după bunul său plac. Am început să țip și mai tare. Sângele îmi ajunsese la creier și mai aveam puțin până să fac o congestie cerebrală.
- Sst! Nu sunt aici să te omor. Am venit să te salvez, stai calmă. Sunt Ethan, vânător de umbre de cea a înaltă speță. Tu Kendra, nu ? Încântat .
Da, sigur, mai aveam puțin până să mor, iar lui îi ardea de glume. Foarte masculin. Era un tip încrezător, și deși venise să mă salveze, după cum afirma, mi se părea că ascundea ceva. Era ceva în neregulă cu el. Dar încă nu știm ce. Aveam nevoie de timp. Acum nu puteam sa am încredere în nimeni. Oau, nu credeam ca voi zice asta, dar îmi lipsește Amaris.
-Ești ok? mă întreabă cu un surâs superior și îmi face semn spre mână.
Îmi despicasem pielea cu unghiile, și, pentru a-i da impresia ca știam exact ce să fac, îi spun:
-Nu te mai purta de parcă ți-ar păsa. Ești aici doar ca să mă amăgești. Nu înțeleg cum de vă puteți înconjura de atâta suferință. Nu sunteți oameni pentru mine.
-Nu, Kendra, și imi strânge mâna intr-a lui, vindecând-o. Chiar sunt aici ca sa te salvez. Vino cu mine, îmi șoptește blând. Hai!
Pornesc neîncrezătoare. Încă nu imi daduse drumul la mână și începuse să-mi placă, mai mult trăgându-mă după el. Nu am mai stat in ultimul timp cu ochii după băieți și un fior dulce mă cuprinse. Fir-ar hormonii adolescenței, îmi spun în gând. Chiar era plăcut. Foarte plăcut.
Am luat-o amândoi la fugă, Ethan învățându-mă cum sa țin corect pumnalul. A ucis tot, tot ce i-a stat în cale ca să mă salveze.
Drumul nostru spre evadare era liber. Deschide ușa cea mare, de la intrarea în sediu, scriind ceva în altă limbă, un simbol, aceasta, brusc, nemaiscârțiind. Oare ce făcuse ? ...nu am întrebat, pentru a nu-i evapora adrenalina. Nu era timp de vorbă. O luăm iar la fugă, imediat ce între uşă și perete se face suficient loc cât să înaintăm.
Un zgomot asurzitor imediat după ce ieșim din curtea împrejmuită, apoi liniște. Îl văd pe Ethan trecând prin toate stările posibile.
-Esti ok? îl întreb.
-Da, perfect. Am numai puțin sânge de Demon pe mine, care mă paralizează. îmi raspunde, exprimând sarcasmul prin fiecare sunet.
Același om masiv, şaten, cu care vorbisem mai devreme, spune ironic:
-Ia te uită, ce avem aici: un vânător de umbre și un gardian al Raiului. Luați-o pe ea. Pe el, știi ceva, lui faceți-i ce vreți.
-Dacă te atingi de ea, jur că-ți scot colții și îți înțep fiecare celulă din corp cu ei, vampirule! urlă Ethan cu atâta putere, încât mi-era teamă să nu pățească ceva.
-Vai, dar ce-ai crescut, E. Ultima oară când te-am vazut te chinuiai sa ții pumnalul în mână. Văd ca ai progresat. Eh, acum măcar nu-l mai scapi.
-Idiotule! I-o trântește Ethan.
-Îl cunoști? întreb eu subtil.
- Da. E vărul... meu, Alden. E vampir. E adoptat
- Vă sunt o ființă superioară. replichează Alden cu sarcasm.
-Potoliți-vă! Am venit aici să îmi răzbun părinții. Părinții și pe Chelsea. Vreau să-i ucid pe Abel și Cynthia Tasmin. Ajutați-mă si nu vă mai purtați ca niște copii de grădiniță!
-Chelsea spui? Chelsea Richwood? A fost ucisă? De aştia doi ? spune tipul dur cu aceeași alùra sobră, netrădând absolut nicio emoție.
-Nu de ei, de armata lor de Demoni. Venise sa ne salveze. O cunoșteam din generală. O ştii?
-Era...iubita mea. Și se pregătea să devină și Căpetenia noastră. A murit...Tonul lui era fără modulații și glacial încât mă întrebam dacă o iubea vreun pic. Sau poate că era atât de experimentat, încât putea să-și ascundă sentimentele. Nici vorbă. Ai nevoie de cel puțin 300 de ani de antrenament ca să reușești o asemenea performanță. Dar poate ca vampirii trăiau mai mult...? Ce știu eu. Abia mă cunosc pe mine.
Mă uitam perplex și mă facuse să regret din tot sufletul ceea ce gandisem la început despre el. Știam într-un fel că îl doare. Simțeam cum flacăra suferinței mă ardea si pe mine din ce în ce mai mult pe interior și mă simțeam ca o marionetă a Destinului.
După câteva minute de tăcere profundă, în care probabil toți își făceau, așa cum îmi făcusem și eu, scenarii în minte, adaugă:
-Fie. O să vă ajut. Dar doar pentru a-i omorî pe nenorociții ăia. Intrați!