Mi-am aruncat Privirea pe geam şi am pierdut-o prin iarba.
A gasit-o un bătrânel şi a păstrat-o, dar a pierdut-o şi el, citind o carte.
A pipăit-o un baieţel, trecând cu mânuţele sale peste litere şi i s-a lipit de degete, dar în timp ce se îmbrăţişau, sora lui i-a furat-o.
Ea s-a făcut mare şi a plecat departe. În timp ce mergea cu trenul, Privirea s-a lipit de geam.
Şi a rămas acolo vreme îndelungată...
O mămică a vrut să o apuce, dar i-a alunecat printre degete.
Nepotul meu mi-a spus că a zărit-o în timp ce trecea pe lângă el Acceleratul. A salutat-o cu două degete la tâmplă.
Patru ani mai târziu, o adolescentă a cules-o şi a ascuns-o rapid în geantă. Au ajuns la New York şi acolo, Privirea s-a plimbat în Central Park, dar fata a scăpat-o şi un câine a venit rapid şi a lins-o de pe jos.
Limba lui aspră şi umedă a purtat-o prin păduri şi grădini, unde s-a agăţat de un spin de trandafir.
Un tânăr a salvat-o şi i-a dăruit floarea logodnicei sale. Aceasta a purtat Privirea mult timp, până când s-a lipit de primul ei născut.
De atunci, el poate să vadă şi Privirea este mereu cu el, căci este prea mic ca s-o poată pierde. Este prinsă de degetele lui lipicioase şi de obrăjorii săi rozalii.
Din câte ştiu eu, aşa îşi capătă fiecare omuleţ Privirea, de aceea unii pot vedea, iar alţii nu, pentru că cineva a pierdut-o prin iarbă şi altcineva a ţinut-o în geantă.
