Alfa în derivă

Capitolul ➸ 32

Exista un fel de placere macabra in potecile neumblate din padurile de munte. Acolo sus, pe culmile inalte, te simti singur si in siguranta. La fel se poate spune si despre incantarea pe care o simti cand privesti inspre cer. Esti un spectator, martor fara voie la albastrul nobil si curat, peticit pe ici pe colo cu puf alb, niciodata insensibil. Mereu schimbator si capricios. Nu degeaba spunea buni despre mami ca e schimbatoare ca vremea. Dar nimic. Nimic. Nu se compara cu rautatea marii. Marea nu intreaba. Marea nu da inapoi. Pur si simplue ia.

Pana il trag (zi mai bine tarasc) pe Richy in apa calda, el e deja precum hartia si rece. Parul rosu si pistruii portocalii in contrast cu incapatanarea sangelui de a colora fata perfecta a baiatului, ma sperie mai mult decat apa visinie gratie lichidului inchegat din rana deschisa de pe spatele baiatului.

Cred ca o sa vars.

Nu e momentul. Imi repet mantra si incep sa regret ca mi-am dat jos geaca inainte sa sar. Nu e nicio indoiala ca sangele din apa o sa imi intre in par si piele.

Il privesc pe Richy, imobil in bratele mele. Arata ca un copil.

O sa respire. Ma conving.

Respira! Domane, respira odata!!

-De ce nu mergi?! Strig suparata, privind la apa mult prea statatoare cu ranchiuna. Stiu ca suna nebunesc. Sa te crizezi la prima faza din materie: lichid. Ceva ce nu are urechi sa auda sau minte sa inteleaga. Dar serios acum, exista oameni care vorbesc fara sa stie, ca sa nu zic fara creier, si oameni care aud fara asculte.

Dar apa asta e... naspa!!!

-Esti inutila. Dau cu pumnul dezamagita si despart, pentru o fraciune de secunda, balta asta varza.

Il sterg pe Richy de stropii ce i-au intrat in ochi, zicandu-mi ca simte, ca nu e inca pierdut; Cand ceva incepe sa vibreze si, ca proasta, ma panichez ca e mama.

Cum am ajuns la concluzia asta? Ei bine, raspunsul zace in cele doua saptamni in care mi-am ispasit sentinta in pustnicia camerei fara semnal la wi-fi si deci, fara mila.

Simt cum un curent, un fel de val rece imi gadila talpile, si apoi coapsele urcand tot mai sus.

-Cuminte apa, apa. Soptesc privind oriunde numai in jos nu, mangaind lichidul verde ca si cum ar fi un animal.

Primele secunde nu imi permit sa ii acord prea multa atentie, ma concentrez sa dau din picioare constant cat sa ne tin pe mine si pe Richy la suprafata in centrul bazinului. In centrul lunii de pe fund. Insa cand apa se involbureaza si incepe sa urce, stiu mai mult decat intuiesc, ca ceva nu e in regula.

Imi e frica sa ma uit in jos; Dar in acelasi timp, trebuie sa o fac. Inghit in sec, simtindu-mi gura uscata si nu stiu daca imi pierd echilibrul mintal sau chiar echilibrul in general. Luna de pe fund incepe sa urce inspre noi.

Clipesc de doua ori si decid ca asta e deja prea ciudat chiar si pentru mine.

Dau din picioare repede ca sa ne scot din apa si fara sa vreau, il lovesc pe Richy in spate insa acesta continua sa zaca inert in bratele mele.

Tot ce vreau e sa ies; Sincer. Dar ceva imi spune ca daca parasesc incinta stancoasa, Richy nu va mai avea nicio sansa.

Ai promis. Imi repet urandu-ma pentru decizia deja luata.

Astept deci sa se intample ceva, facandu-mi de lucru cu parul cret si ud al roscatului. Chiar e dragut. Intr-un fel inuman. Intr-un fel periculos. Aproape ca un manechin.

Ai avut vreodata impresia ca nimic nu e real. Ca toate lucrurile ce se intampla in jurul tau sunt doar atat, in capul tau. Ca tu faci ca autobuzul sa plece din statie, ca tipa de la coada la supermarket isi scapa portofelul din vina ta, ca esti un fel de designer fara sa stii (sau sa vrei). E ciudat. E ca si cum nimic nu e pe bune si totul e o minciuna stufoasa insa in acelasi timp mai adevarata decat culorile.