Demonul inimii mele. ❤

Capitolul 5.

By Madda28
Versul capitolului: 'Dacã plec, te iau cu mine.'

Corpul meu firav face imediat contact cu pământul rece și mã uit speriată în jur, imaginea fiind neclară, probabil fin cauză că am pierdut mult sânge.
Văd cum cineva se apropie imediat de mine.
K: Clarissa! îmi aud numele și imediat îmi dau seama cine e cel de care m-am lovit, renunțând sã mã mai zbat și să plâng.

Mă ridică de la sol și mă îmbrãțișeazã strâns.

K: Totul o sã fie bine, liniștește-te, micuțo! îl aud spunând și mă ghemuiesc mai bine la pieptul lui.

C: Ce bine cã tu erai! reușesc sã spun printre suspine.

K: Ce cãutai aici?

C: Pe tine.. Nu mi-a plăcut felul în care s-a terminat seara. Nu vreau ca Marcus să se bage. El nu știe ce e iubirea, spun mai mult țipând.

K: Clarissa, e în regulă. Chiar dacă el zice anumite lucruri, sentimentele mele pentru tine nu se vor schimba, spune și mă liniștește puțin.

C: Nici măcar nu m-a lăsat să îi spun că nu ești doar.....un demon, zic extrem de dezamăgită.

K: O să ai ocazia, nu îți face griji. Ce ai pățit? întreabă și privește spre aripa mea deteriorată.

C: Eram prea gânditoare și am căzut, îi explic, încercând să nu fac prea mare caz.

K: Hai să te duc acasă, spune ușor la urechea mea. Locul ăsta nu e bun pentru noi pe timp de noapte.

C: Nu vreau să merg acasã. Vreau sã stau cu tine, mă plâng eu.

Îmi ridică ușor bãrbia și mã sărutã tandru, regãsindu-mă din nou în strânsoarea brațelor sale.

K: Trebuie să te duc înapoi ca să te pansez și sã-ți vindec aripa. Presupun că te doare, spune și când atinge rana simt cum îmi vine sã țip de durere.

C: Chiar dacã mă doare, tot nu vreau să merg.

K: Oricum o să te duc, dar nu vreau să te forțez.

C: Of, bine, accept și mă las moale, prinzându-mã de gâtul lui.

Zburãm în înaltul cerului și frigul se resimte. Vãzând cã încep să tremur, Kyle mã învăluie într-o manta apãrutã de nicãieri, înfofolindu-mă ca pe un copil mic.
Ajungem, iar în fața noastrã apare Marcus, negru de furie.

M: Clarissa, ți-am spus că nu mai ai ce cãuta cu el, spune amenințãtor și îl face pe Kyle sã mã tragă mai aproape de el.

C: Sunt bine, îi spun lui Kyle, ignorându-l pe Marcus. O să fie în regulă, du-te. Te iubesc.

K: Și eu te iubesc, spune și-mi lasã un sãrut scurt pe frunte.

Îl vãd plecând și simt încă un junghi în inimă. Mă întorc, iar Marcus mă prinde strâns de încheietură.

M: Ai încălcat ordinul! țipă el.

C: Iubirea nu acceptã ordine! îi spun rãspicat.

M: Care iubire? Între înger și demon nu poate exista. Sunt malefici, ei nu au sentimente.

C: El are, el nu e rău. Nu a fost niciodatã, dar tu ești orb și nu vrei sã vezi realitatea. Trebuie să accepți că nu tu ai dreptate mereu, spun și dau sã plec.

M: Pânã aici! Ești exilată! Nu mai ai ce cãuta aici, du-te-n lumea oamenilor! țipã și văd cum face cu mâinile un cerc de foc.

C: Pentru el fac absolut orice! țip și sar în acel vortex.

~~Din perspectiva lui Kyle~~

A doua oarã când o las pe Clarissa singură. M-am speriat teribil atunci când i-am vãzut aripa. Nu-mi venea să cred. Mă iubește, altfel nu ar fi luptat atât pentru mine. Și eu trebuie sã lupt pentru ea.
Nu plec de tot, doar mă ascund undeva mai departe, de unde pot sã aud totul. În cealaltã parte mai vãd 2 îngeri și-mi dau seama cã sunt prietene bune ale ei din moment ce mai au puțin și sar pe Marcus când acesta țipă la ea.

Ultimele cuvinte pe care le aud sunt "exilată"și "pentru el fac orice", iar apoi o vãd dispărând în ceva ce pare a fi un cerc de foc. Imediat îmi dau seama cã are aripa rãnită și mã arunc după ea printre acei nori albi și pufoși.

Nu o mai vãd. Îmi strâng aripile și astfel cãderea este mai accentuatã și mai rapidã.
După ce trecem de nori o zãresc, dar este tot departe, foarte aproape de pământ.

De data asta îmi deschid aripile și bat cu putere din ele până când reușesc să o prind de mâini chiar înainte sã facã contact cu pământul.
O ridic până la nivelul meu și o cuprind în brațe. Tremura din toate încheieturile și ținea ochii închiși, probabil așteptând impactul.

K: Iubito, deschide ochii! îi spun ușor la ureche, în timp ce-mi fixez mâinile mai bine pe corpul ei.

La auzul vocii mele se cutremurã, dar ascultã sfatul și deschide încet ochii. Mă fixează cu privirea și nu-i vine sã creadã cã sunt eu.

C: C-cum ai ajuns aici? Cum m-ai prins? întreabã și vãd cum o lacrimã îi curge pe obraz.

K: Nu m-am îndepãrtat. Presimțeam că o sã se întâmple ceva și am fost pe fazã. Marcus nu a știut că nu mai poți zbura, spun și caut un loc de aterizare.

C: Mi-am dat seama că nu știa. Nu m-ar fi exilat dacã știa prin ce trec, spune și începe sã se calmeze.

Zãresc undeva aproape de un oraș, o pãdure, așa cã zbor fix către mijlocul ei.
Aterizez încet, fãrã sã fac prea mult zgomot. Nu departe observ o cabană care pãrea a fi pãrãsitã, așa cã decid sã mergem acolo. Avem noroc de data aceasta. Nu era nimeni acolo.
Prin meșteșugul îngeresc am reușit să descui ușa și am intrat.
Era o căsuță destul de încăpătoare, cu douã camere, o baie și o bucătărie..
Am dus-o pe Clarissa în una din camere și am întins-o pe pat.

K: Nu trebuia să te cerți cu el pentru mine, spun trist în timp ce o mângâi ușor pe spate.

C: Ba da. Niciodatã nu ascultă. Mereu crede că are dreptate, deși nu o face. Te iubesc, de asta m-am luptat așa! o aud spunând și simt cum îmi umple inima de fericire.

K: Și eu te iubesc și o să am grijă de tine, o să te vindeci și o să ne întoarcem cumva sus, spun încrezător și o sãrut scurt.

C: Nu vreau să mă mai întorc. Vreau să rãmân aici cu tine, spune și se ghemuiește în brațele mele.

K: Vedem noi ce facem, spun nevoind să o supãr.

Mã dau jos din pat și ies pe ușă, cu ea pe urmele mele.

C: Unde te duci?

K: Să iau niște lemne de foc de afară, deja se lasă frigul, spun și îi fac semn să intre în casă.

Mã ascultă și deja rămân surprins. Iau lemnele necesare și după ce fac focul în șemineul din camera alăturatã merg sã îl fac și pe cel din camera noastră, dar rămân șocat când observ că nu e acolo. O strig și spre ușurarea mea îi aud vocea venind din bucătărie.
Las lemnele jos și fug la ea. O prind în brațe și o sãrut de parcă nu aș fi mai fi fãcut-o de un secol.

C: S-a întâmplat ceva? întreabă cercetându-mi amănunțit ochii.

K: Nu, doar că simțeam nevoia sã fiu cu tine, spun și nu îi dau drumul din brațe, luând-o pe sus și ducând-o în camera care se încãlzise.

C: Aveam treabã acolo, se plânge ea, dar știu cã nu-i displace gestul meu.

O așez pe canapeaua situatã în fața șemineului și....