Ai vrea de fapt să ştii...

Unu - Am greşit camera!

                                        Unu - Am greşit camera!

- Ce părere ai de... oooo... de Chace? zise Fayre în timp ce ridica şi cobora din sprâncenele ei subţiri şi aurii, dându-şi seama că de data asta nimerise exact la ţintă.

Era vineri seară, iar Saya şi Fayre, cele două colege de cameră, se aflau în camera lor, la lumina lămpii, unde se gândeau ce tipi drăguţi mai sunt prin şcoală. Pentru că, oh, Dumnezeule, majoritatea erau plictisitori! Sau poate ele se săturaseră de ei în opt clase. Da, da, dificil...

Saya era îmbrăcată într-un maieu roşu imprimat cu o pisică neagră ce pândea într-o parte şi cu nişte pantaloni scurţi de culoare galben pal, cam până deasupra genunchilor. Ochii ei, care erau mereu întunecaţi, aveau o strălucire aparte. Părul şaten, cu puţine şuvite blonde ici şi colo îl avea frumos revărsat pe spate în bucle lejere, iar bretonul îi sătea drept şi lung.

Fayre purta un maieu cu alb şi negru, care arăta exact ca o tablă de şah, iar în partea de jos tot pantaloni scurţi, dar de culoarea vinetei. Spre deosebire de Saya, ea avea ochii verzi precum nişte smaralde, dar pe langa pupilă avea puţin auriu. Părul ei era superb, scurt şi de culoarea caramelului, având partea stângă mai lungă decât cea dreaptă.

Ok. În primul rând, Fayre mereu o stresa pe Saya când era vorba de băieţi - adică la ce erau bune prietenele dacă nu pentru asta? -, mai ales dacă intra în vorbă şi Chace. Sayei îi căzuse cu tronc de prin clasa a şasea, însă nu îi mărturisise niciodată sentimentele. Erau doar prieteni. Deci nu ştia ce sentimente avea Chace. El se comporta oricum foarte diferit mereu şi Saya a decis că nu merita să stea după cineva care nu dă semne ca ar vrea mai mult decât o simplă prietenie. Pâna la urmă, el pierduse, nu ea, aşa-i?

Bine, recunosc că se mai aprinde o scânteie micuţă din când în când, dar pe cat de repede apare, pe atât de repede dispare, işi spunea Saya, sperând că nu e nimic serios cu sentimentele ei. Poate că era doar o obsesie copilăroasă, nu?

- Hmm... nu! Ce-ţi veni? spuse Saya, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

Fayre chicoti şi zise :

- Da, bine, de aia ai pielea de dalmaţian, numai că ai de fapt pete roşii în loc de negre!

Într-adevar, Saya era roşie toată. Ar fi vrut să se facă invizibilă, să nu o mai vadă cea mai bună prietenă a ei, dar din păcate Fayre parcă vedea totul chiar dacă nu erai lângă ea să te vadă.

- Ohh, de ce îmi faci mereu asta? se planse Saya, făcând un bot de copil supărat.

- Scuză-mă, dar nu e vina mea că tu ţi-ai îngropat adânc sentimentele faţă de el, iar numai când îi auzi numele începi să ai fluturaşi în stomac! replică Fayre, abţinându-se să nu râdă.

- Shhht! Se aud paşi pe hol!

- Aşa, şi? Cine poate să fie la ora asta? Şi ce crezi, că ascultă ce vorbim noi? Te rog, sunt o mie de uşi de-a lungul holului, deci...

Saya se încruntă la ea, neştiind ce o mira mai mult: că prietena ei o cunoştea mai bine decât se cunoştea ea însăşi, sau că începuse să ridice tonul, vrând parcă să le audă întreg internatul. Fayre adoptă un zâmbet fals.

- Doar ştii şi tu cât de pârâcioşi sunt colegii ăştia! şopti apăsat Saya.

Fayre o privi cu un zâmbet de superioritate şi apoi ţipă încât să se audă până pe hol:

- Atunci cine ar vrea sa ştie că Sayei de la a-8-a A îl...

Nevrând să o lase să termine, Saya sări imediat pe Fayre, punandu-i mâna la gură. Bine, nu că Fayre chiar ar fi terminat aceea propoziţie, dar nu strica să te asiguri totuşi. Cele două căzură pe pat, una peste alta. Fayre era pe spate, cu ochii scoşi din orbite şi cu un zâmbet malefic ce voia să iasă la iveală de sub palma Sayei.