Jurnal

#2

3 noiembrie 2015

"Imping cu putere usa grea a blocului si briza rece ma invaluie. Dimineata asta sper sa fie buna.

Merg drept inainte spre statie, cotesc spre dreapta in intersectia strazilor Lifestreet si Downtown, iar mai apoi cobor atent scarile betonate, ca in final sa ocup un loc pe banca si sa imi astept linistita metroul.

Tot felul de personaje mi se perinda prin fata ochilor si decid sa imi indrept atentia spre un om de varsta medie, ce vorbea mult prea tare la telefon.

-Asa...si tu de ce a trebuit sa ma minti daca stia-i ca tot voi afla?

Una dintre problemele mele favorite. Asta daca ar putea o problema sa iti produca placere. Ca sa fiu mai clara, este cea mai amuzanta problema in cazul unui act de violare de domiciliu sau de omor din culpa.Soti sau sotii mult prea ingrozite ca partenerul de viata le ascunde ceva ajung sa faca niste lucruri atat de necugetate pentru care, la un moment dat, pot platii cu cateva luni bune departe departe de 'lumina'. Iti privezi atata timp libertatea pentru nimic.

In fond, cu asta ma ocup. "Dezvalui minciunile si dezleg misterele demascand monstrii" si descoperind ca de fiecare data in spatele mastii este un om macinat de un anume gand.

In "meseria" asta minciuna trebuie sa iti fie inamic dar si cel mai bun prieten. Inamic prin faptul ca trebuie sa o combati si cel mai bun prieten pentru ca trebuie sa ii cunosti si cele mai intunecate moduri de a manipula.

Urc atenta in metrou si am noroc sa gasesc si un loc liber. In stanga am o fetita mica, de culoare, cu parul prins in cateva cotite haotic impletite, iar in dreapta am un domn sobru, imbracat intr-un costum gri uni, ce isi tine pe picioare servieta de culoarea mahonului.

Imi mai plimb privirea prin intreg metroul, dar nu gasesc nici macar o persoana care sa imi provoace curiozitatea prea mult. Toate analizele scurte pe care le-as aplica acum petru a le crea profilele nu m-ar ajuta cu aproape nimic. Am intalnit deja majoritatea asta de tipuri. Copii mai mult sau mai putin incantati ca merg spre scoala, salariatii ingrijorati peste masura de probleme pe care le au de rezolvat cand ajung la lucru, bunicii parasiti de familia pe care au crezut ca o vor avea sa ii conduca pe ultimul drum. Povesti cotidiene, povesti nemuritoare.

Parasesc metroul cu o oarecare tristete si incerc sa intru in cladire fara sa fiu observata de candidatii de pe hol. Trantesc usa biroului meu si imi gasesc secretara(o novice a centrului), nervoasa peste masura, ingropata in dosarele de pe masuta de cafea din colt.

'Buna dimineata! ' i-am spus si am scanat blatul biroului, zambind satisfacuta cand mi-am vazut paharul de cafea. 'Si multumesc.', am mai adaugat ocupand locul din fata ei.

'Nu aveti pentru ce.' mi-a raspuns incercand sa isi ascunda tonul.

Am vrut sa aflu ce o nemultumeste atat de mult. Dar nu a vrut sa imi raspunda. A zis ca vrea sa se descurce si gura, deci am lasat-o si mi-am vazut de treaba.

Am apucat primul dosar de pe birou si am inceput sa asimilez datele importante despre caz, pana cand va venii Brain. Se pare ca sotia lui l-a dat in judecata pentru ca a batut-o. Bleah. I-as inchide pe toti barbatii ce isi permit sa loveasca o femeie, de asemenea pe toti baietasi care isi considera iubitele saci de antrenament la fiecare cearta.

Cei doi locuiesc in Lockwood si se cunosc de 20 ani, dintre care 7 i-au petrecut ca sot si sotie. Femeia spune ca bataile au inceput inca din primul an de dupa casatorie, dar il iubea prea mult si l-a acceptat asa cum e el. Cred ca mi se face rau. In primul rand de banalitatea cazului care mi-a fost oferit pentru a-mi da cu parerea si in al doilea rand pentru ca oamenii din ziua de azi au uitat sa isi foloseasca creierul chiar si in aceea mica proportie care le trebuie pentru a avea personalitate.