A beautiful mind / Volumul 2

C A P I T O L U L 1 "A new beginning"

Dean's point of view

În cele din urmă am ajuns într-un loc unde nu credeam că aveau să mă trimită, vreodată. După ce, din greșeală, în laboratorul de chimie al doamnei Wilson, am scăpat din buzunar o bombă mirositoare. Aveam de gând să o folosesc în ziua aia, dar nu în momentul acela. Și aia a fost ultima frasă posibilă din săptămâna aia. De ce? Pentru că m-am ales cu suspendare și să nu stau degeaba, părinți, împreună cu vrăjitoarea care-i ținea locul lui Martinez, mă trimit într-o tabără militară. Și nu s-ar fi aflat de asta, dacă țipătul doamnei Wilson nu ar fi trezit întregul liceu.

Deci, în următoarele două săptămâni și jumătate voi avea parte de o disciplinare ca la carte. Cel mai bun mod de a învăța să mă comport, adică: să mă târăsc pe burtă ca un melc, să sar ca un cangur, să mă cațăr precum un cimpanzeu și să fug precum un câine plin de purici. Altceva mai special nu cred că voi învăța, deoarece fiecare din elementele enumerate mai sus le-am antrenat să scap de fiecare detenție posibilă și de bătaie. Oricum nu asta contează cel mai mult, ci faptul că mă aflam în camera din cadrul unității și din nefericire pentru mine, nu eram singur, ci cu alți companioni. În traducere, vom ajunge să ne mirosim bășinile în următoarea perioadă și toate chestiile ce țin de intimitate, că nea, suntem bărbați, nu o să facem pe pudicii. Bine, dacă nici nu ai ceva dotare, înțeleg că ți-ar fi rușine, chiar și mie mi-ar fi, dar norocul meu că investiția e ... retrag ce am spus.

Revenind la realitate, cu picioarele pe pământ , abia noatea asta nu mai eram dădăciți și îmi uram uniforma primită, șapca cu model de petece a unei tente de verde aproape că mă făcea să vărs, iar tricoul, fix ca șapca. Măcar pantalonii au rămas în aceași culoare, verde închis. De bocancii nu aveam de ce să mă mai vaiet pentru că erau pe gustul meu.

-Le lipsește până și simțul modei, l-am auzit pe unul din colegi bolborosind.

Asta m-a făcut să chicotesc încet și să mă bag la somn. Știam că era devreme, dar după program trebuia ca la șase și un sfert să fiu la raport și încălzire. Cam dificil să mă trezesc chiar și la șapte, dar voi încerca să văd cum merge treaba, apoi văd dacă pot să fac pe rebelul.

Mai târziu, în noapte se aude un sunet enervant pe hol, apoi ușa se trântește brusc de perete, iar becul este aprins. În următoarea secundă sunetul unei trompete care scârțâie își face loc în cameră, trezindu-ne , cu siguranță , pe toți.

-Trezirea puicuțelor! O voce stridentă își face simțită prezența, apoi un fluier ce-mi zdrobește timpanele răsună în cameră. Aveți cinci minute să ajungeți jos, la raport.

Am coborât din pat, cu chiu, cu vai, împreună cu ceilalți colegi de celulă și m-am uitat. Al naiba, era șase, iar eu credeam că cine știe, a luat foc ceva. Eram prea adormiți să nu observăm că mai era unul din cei care ne-au dat deșteptarea lângă ușă. În mână ținea un caiet și ne privea, așteptându-ne.

-La ce te uiți? Am mârâit către el iritat de răceala și indiferența cu care ne privea.

-Cum te numești? Întrebă acesta, scoțând un pix din buzunarul de la pantaloni.

Nu i-am răspuns imediat, ceea ce l-a făcut să mai întrebe odată, dar asta după ce ne-a atenționat să ne facem și paturile. Să fie perfecte. Felul cum a pronunțat perfect, m-au trecut fiorii și eram aproape sigur că-mi voi găsi sfârșitul dacă nu-i răspund.

-Dean Smith, am răspuns în cele din urmă.

După ce-mi notă numele pe acel caiet și asigurându-se că ne-am trezit cum trebuie, s-a uitat la ceasul de la mână și a adăugat: