O priveam cu atentie de ceva timp. Aveam impresia ca suntem aceeasi persoana cateodata, ii simteam fiecare idee gandita si razgandita de o mie de ori, ii simteam fiecare remuscare si regretul etern care o nelinistea. Simteam cum ii traiesc viata, cum traiesc fiecare moment in care isi promitea siesi, totodata si mie, ca nu va mai fi la fel. Incercam s-o inteleg, asa cum ea incerca sa inteleaga oamenii, mereu privind din afara, observand si studiind fiecare persoana in parte. Descoperea pe zi ce trece ca-i cunoaste mai bine pe ei decat se cunoaste pe sine. Descoperea cum era tot mai fascinata de o anumita persoana, lucru dezamagitor atat pentru mine cat si pentru ea. II manca timpul-zile si nopti, ganduri si trairi ce puteau fi valorificate cu un scop mult mai coerent, mai absolut. Totul era o pseudo-bomba cu ceas, care la un moment dat a facut un BOOM asurzitor si a eliminat fiecare traire precedenta, trimitand-o in abisul amintirii. Ruinele timpurilor vor fi ramas in timp undeva de unde nu pot fi sterse nicicand. Supravietuiesc, n-am nevoie decat de oxigen si de pauza dintre cuvintele asezate intentionat intr-o anumita ordine. Sunt ceea ce a reusit, inconjurata de ruine, doar cu memoria unei vechi banalitati sa adune in minte tot ce observa; si-i promit ei o calatorie pana la diavol- ii inapoiez privirea, amintirile si ii arat universul paralel care se cerea a fi creat. Raman cu ceea ce va trai dupa ce toate se vor fi incheiat, cu ramasitele unei maladii distrugatoare.
