De ce vrei sa te intorci in intuneric, tu, suflet plin de patimi? De ce vrei sa vezi mai mult decat stii, de ce vrei sa afli mai mult decat ai observat deja, mai mult decat ti-ai imaginat? Percepi cunoasterea ca o modalitate de a schimba ceva? Nu stii cumva cu siguranta ca nu se poate intampla asta? Nu stii ca te-ai decis sa ingropi trecutul in ruine de teama, de speranta, de solitudine, de abadonare a framantarilor? Dintr-o data simti convulsiile remuscarilor, simti consolarea, simti seninatatea. Te miri de napasare si te complaci cu ideea ca e de preferat sa simti ceva, oricat de ingrozitor ar fi, decat sa nu simti nimic. Daca ceva doare cel mai mult, acel ceva e indiferenta, acel ceva esti tu. Pulsul creste necontenit, iar odata cu el bataile inimii, ritmice si din ce in ce mai dese, silabisesc la unison numele tau. Va veni moartea si va avea ochii tai, iar eu ma voi fi ingropat in ruinele a ceea ce as fi putut fi.
