Te vedeam cum o observi indelung, anost si fara sens. Nici tu nu puteai sa-ti explici de ce, cu atat mai putin eu, care totusi imi dadeam deseori seama de adevaratele intelesuri ale lucrurilor. Ea a incetat de prea mult timp sa mai incerce sa inteleaga. Priveai ca si cum incercai sa cuprinzi tot, priveai sa descoperi, sa tulburi, sa distrugi. Stiai ca asta faci si te complaceai. Te dezici de tot si te declari nepasator. Te apropii de persoane ce se dau drept 'indiferenti'. Ei te sustin, te aproba si te cufunzi in propriul orgoliu, hranit de farame de idei. Poate mai demult ai fi vrut altceva pentru viitor, poate atunci ceea ce voiai coincidea cu ceea ce aveai nevoie; poate purta un singur nume. Poate ai renuntat acum, sau poate nu, dar framantarea, daca exista, o tii ascunsa, undeva intr-un colt al mintii, unde nici macar tu sa nu ti-o poti aminti; poate doar cateodata, cand arunci un ochi spre amintiri si le vezi culoarea irisului. In acel moment este atat de diferita incat provoaca un freamat pana in maduva oaselor si-ti zdruncina din temelii acele ziduri masive de aparare ce ti le-ai construit. In timpul caderii lor poti auzi murmurul regretelor si sunetul sigurei farame de speranta ce se aude mult prea slab si indepartat, in timp ce iti graveaza in toata fiinta imaginea si amintirea ei. Sa nu uiti.
