Mintea imi este in repaus. Un sunet asemanator vantului pe timp de furtuna fredoneaza in continuu refrenul gandurilor. Ecoul lor ma nelinisteste si ma dezorienteaza. Sangele isi schimba cursul. Pupilele se maresc expuse la o lumina puternica. Sensul trecerii timpului devine trigonometric. Soarele rasare din vest. Ma blochez si stagnez. Perioada in care polii se schimba nu face totusi ca eu sa pot modifica ceva. Gandurile raman aceleasi. "O sa astept..." Astfel mi-am promis mai demult, pe cand soarele inca mai apunea acolo unde ii era locul. Acum, cand doar luna si-a pastrat viata de dinainte, in timp ce ea se simte 'acasa' printre stele, prin intuneric, in vidul din interiorul mintii mele apar doar doua intrebari: "Merita toate astea?" si daca Da, atunci "Pentru cat timp?"
"Pana la final" rasuna intr-un cor mintea si gandurile si toata fiinta mea, si soarele si luna si vidul si timpul si asteptarea.
