Totul parea ca o inchipuire. Lumea se schimbase, eu eram aceeasi. Incercam din rasputeri sa definesc noul 'tu'. Apareai in mintea mea ca o inchipuire, de parca ai fi fost exact cum aveam nevoie. Voiam altceva, nu neaparat distinc, sa te diferentiez dintr-o mie de suflete pierdute, dar mintea avea nevoie de ceva, cineva. Iar apoi ai aparut. La momentul cel mai nepotrivit si totusi oportun. "E ciudat ce poate urzi mintea cand inima o imboldeste." Te vedeam. Erai realitatea. Erai. Asteptasem mult, poate prea mult, fara sa-mi dau seama. Am realizat asta dupa. Am stat deoparte, in tot acest timp. Inca ma indepartez, putin cate putin, de tot ceea ce inseamna cotidianul, realul. Nu ating nimic palbabil, doar amintirile. Incerc sa te pastrez in interiorul lor, departe de tot, la fel ca in prima zi. Incerc sa nu perturb linistea ametitoare ce explodeaza in interiorul gandurilor in fiecare secunda a existentei. Reusesc, cu ajutorul tau involuntar, sa te elimin din prezent, dar continui sa existi, impotriva vointei mele, contrar aparentelor, intr-un trecut in care ramasitele mele te doresc a fi prezent pentru fiecare secunda trecuta si uitata, si prezenta, si viitoare. Ma complac unei situatii fara precedent si fara viitor. O transform intr-o continuitate mult mai puternica decat mine, pe care o pot controla doar in exterior. Imi dau seama de sensul si scopul prezentei tale, si nu le voi inlatura; desi as dori, nu pot. Te voi pastra ascuns in cel mai intunecat colt al fiintei mele, unde sa nu te pot observa decat eu, cateodata. Disparitia ta definitiva este imposibila, asa ca -aparent- te voi distruge total, insa prezenta ta va inceta sa existe doar cand imi va fi sosit sfarsitul.
