Vorbește cu mine - PUBLICATĂ

1. Arțăgoasa și Indiferentul

1. Arțăgoasa și Indiferentul

Bex

          Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

          De altele îți dai seama că sunt pe cale să o facă încă dinainte să se schimbe.

          Am știut. Pur și simplu am știut din prima clipă în care am auzit alarma enervantă de la telefonul surorii mele că astăzi avea să fie o zi proastă. Primul împotriva căruia m-am revoltat a fost soarele care îmi intra în ochi, trăgând jaluzelele peste geam, dar acum s-a ascuns ca un trădător după nori. Din păcate, eu nu mă pot ascunde.

          E abia prânzul și habar nu am cum am ajuns să îmi târăsc picioarele prin sala de mese. Casc din două în două secunde și mă întreb dacă nu cumva m-am molipsit cu vreo boală. În afară de lene. Nu s-a schimbat nimic in liceul ăsta. În patru ani, niciun singur lucru. Nicio schimbare semnificativă, nimic. Mă așez la rând ca să îmi cumpăr o sticlă de apă și încep să bat nerăbdătoare din picior, rotindu-mi privirea prin sală.

          Toată lumea e la locul ei, așezată după schița imaginară. Sora mea și divele sunt prezente la masa din centrul încăperii. Tocilarii s-au izolat în colțul din dreapta și, deși au tăvile cu mâncare în față, nu își folosesc gura ca să mănânce, ci ca să se contrazică unul pe celălalt. Cel puțin asta îmi dau de înțeles că fac, după poziția defensivă pe care a adoptat-o fiecare dintre ei și după gesturile repezite cu mâinile. Versiunile reale ale lui Ken, băieții ăia care sunt perfect conștienți de cum arată – ei ar zice că minunat, dar eu nu ma dau în vânt după trening – și de care tipele stau lipite ca muștele, sunt în colțul opus tocilarilor. Din păcate sau din fericire, nu au suficientă minte ca să se certe de la ceva, așa că rânjesc ca niște idioți.

          Jeremiah, Brandon și Kate stau la veșnica noastră masă, lângă fereastră. Cred că ei alcătuiesc ceea ce restul numesc grupul drogaților și, deși nu am vorbit cu niciunul dintre ei astăzi, par să fie la fel de treji ca și mine. Oricare ar fi starea lor, nu o să mă deranjeze prea tare, ținând cont de faptul că sunt singurii mei prieteni și nu îmi permit să ridic prea multe pretenții.

          Rândul înaintează incredibil de greu. Îmi înclin capul și îl strecor pe lângă blondul înalt din fața mea, încercând să îmi dau seama dacă doamna morocănoasă s-a decis să își dea demisia sau nu înaintez din altă cauză.

          Retrag ce am spus. Nu s-a schimbat nimic în liceul ăsta în ultimii patru ani, dar ziua de astăzi se pare că aduce o schimbare. Mai bine stăteam în pat. Puteam să mă prefac bolnavă și să o rog pe mama – dacă aș fi reușit să dau de ea – să sune la secretariat. Cele două persoane care se ceartă reprezintă o schimbare, iar mie nu îmi plac schimbările.

          Îmi încrucișez brațele la piept și mă bucur de spectacol. Tipa pare să fie mai mică decât mine cu câțiva centimetri, are părul blond, ondulat și niște picioare bronzate și lungi care m-ar da pe spate dacă aș avea altceva în pantaloni. Dar cred că cea mai importantă calitate a ei este vocea subțire, pentru că o pot auzi chiar și de aici, deși sunt în urma lor cu cel puțin cinci oameni. Nu înțeleg ce spune, pentru că vocea ei seamănă incredibil de tare cu cea a surorii mele și de-a lungul anilor am făcut o treabă minunată în a o bloca.

          — Luați-vă o cameră și certați-vă acolo, s-a hotărât blondul din fața mea să intervină.

          Se întorc amândoi și, pentru o clipă, îmi pare rău ca l-au omorât pe blond din priviri.