Vorbește cu mine - PUBLICATĂ

4. Salut. Numele meu e Blake

4. Salut. Numele meu e Blake

       Blake

         — M-ai auzit? mă întreabă bibliotecara.

         Nu chiar. După „trebuie să vorbești cu fata de acolo", nu am mai auzit mare lucru. Cum adică să vorbesc? Aș vrea să glumească, dar după expresia împietrită de pe fața ei, aș zice că bibliotecara nu are simțul umorului și că nu a glumit când a spus că există un singur exemplar din cartea de care am nevoie. Pot să fiu mai ghinionist decât atât?

         — Da, îi răspund, deși habar nu am ce trebuia să aud. Mulțumesc.

         Primul meu gând este să o iau la sănătoasa, pentru că mai mult ca sigur nu am de gând să vorbesc cu cineva. O să spun că nu am avut timp să aleg un fragment, că nu l-am comentat și că, prin urmare, nu am temă. Apoi îmi rotesc privirea spre persoana cu care ar trebui să interacționez și mă simt cuprins de vinovăție.

         N-am făcut nimic săptămâna trecută la petrecerea tâmpită la care Skyler m-a convins să o însoțesc, după ce a plâns consecutiv două ore, până când a devenit palidă și i-am spus că merg cu ea. Mi s-a părut mai ușor să mă duc la petrecere decât la spital. Pentru că acolo am fi ajuns dacă aș fi lăsat-o să plângă în continuare.

         Blonda stă la o masă lângă fereastră, ținând pe brațe cartea de care am nevoie. Am observat că îi place să stea lângă fereastră. Nu știu de ce am observat asta, la fel cum nu știu de ce nu ține cartea pe masă.

         Mă simt vinovat. Cretinul ăla de fotbalist s-a luat de ea, iar eu am făcut fix nimic, deși am vrut să mă duc și să îi dau una. Ceva îmi spune că blonda nu e chiar atât de dură pe cât încearcă să pară, deși probabil ea nu ar recunoaște asta. M-am fâțâit de pe un picior pe celălalt, încercând să mă hotărăsc dacă să intervin sau nu. Avem de gând să o fac, dar nu a fost nevoie. Iubitul ei a apărut la timp și a scos-o de acolo.

         Mintea mi-e încețoșată, altfel nu îmi explic de ce picioarele mele se îndreaptă spre blondă. Astăzi pare să fie îmbrăcată mai decent. A găsit o pereche de blugi prin șifonier și, chiar dacă sunt tăiați, îi acoperă picioarele mult mai mult decât cei care ar putea fi foarte ușor confundați cu o pereche de chiloți.

         Mă opresc lângă masă și, cum sunt determinat să nu vorbesc, trebuie să aștept să mă observe. Lucru care nu cred că o să se întâmple prea curând, având în vedere cât este de concentrată. Nu știu ce altceva să fac, așa că îmi dreg glasul.

         Își ridică privirea încet, aproape leneș.

         — Bună, zice pe un ton nesigur.

         Apoi zâmbește larg, așteptând să spun ceva. Nu o fac, ceea ce se pare că îi provoacă un zâmbet și mai larg. Nu se potrivește în totalitate cu Tatuatul, dar trebuie să recunosc că înțeleg ce vede tipul la ea. Pe lângă faptul că are forme pe care încă nu mi-am dat seama dacă încearcă să le ascundă sau să le scoată în evidență, blonda e frumoasă. E și mai frumoasă atunci când zâmbește. Și pun pariu că dacă ar renunța la machiajul negru, ar fi și mai frumoasă.

         — Am uitat că nu vorbești, spune pe un ton aproape nemulțumit. Poți să iei loc dacă vrei.

          Oftez iritat și trag scaunul liber din fața ei. Mă întind după caietul din fața ei, apoi scriu: numărul tău de telefon?

         — Nu înțeleg ce scrie, se plânge ea.

         Îmi arcuiesc o sprânceană, privind-o cu neîncredere. Se apleacă peste caiet, încercând să îmi descifreze scrisul care nu e chiar atât de îngrozitor.