Vorbește cu mine - PUBLICATĂ

2. O mulțime de prieteni

2. O mulțime de prieteni

Blake

          Ca naiba! Fix. Ca. Naiba.

          Ăsta e răspunsul care îmi trece prin minte la întrebarea pusă de noua mea consilieră şcolară, „şi, spune-mi, Blake, cum a decurs săptămâna asta?".

          Nu îi spun ca naiba, deşi e singurul răspuns la care mă gândesc, şi care, de altfel, e şi cel sincer. Şi mai bine, nu spun nimic. Ridic indiferent din umeri, deşi mă mănâncă limba să vorbesc. Toate cuvintele pe care nu le-am spus săptămâna asta, dar la care m-am gândit, chiar se străduiesc să se facă auzite.

          — Haide, Blake. Spune-mi ceva. Orice.

          Îşi fixează ochelarii mai sus pe vârful nasului. Nu cred că îşi dă seama că pentru mişcarea asta foloseşte degetul mijlociu.

          Ca naiba. N-am schimbat nici măcar un cuvânt cu cineva din interiorul şcolii săptămâna asta şi chiar mor de nerăbdare să vă aflu părerea în legătură cu lucrul ăsta.

          — A fost bine, zic în cele din urmă, cam după vreo două minute în care ne privim fix.

          — Minunat, îmi zâmbeşte larg, dezvelindu-şi dantura albă.

          Tipa ar putea să facă reclamă la pastă de dinţi. Habar n-am de ce mă gândesc la asta. Tot ce vreau e să îmi trântesc capul pe mână şi să dorm. Măcar vreo zece minute, suficient cât să îmi conving pleoapele să nu mai îmi cadă peste ochi ca jaluzelele peste geamuri. Mă gândesc la tot felul de lucruri fără sens și nu îmi pot opri mintea nici măcar pentru câteva secunde. Fir-ar să fie!

          Soră-mea iar a plâns mai bine de jumătate din noapte, dar pe ea nu o întreabă nimeni cum i-a mers săptămâna. Cel puţin, nu doamna Welch.

          — Ţi-ai făcut prieteni?

          O mulţime. Toată lumea vrea să fie prietenă cu un tip care nu vorbeşte.

          Ăsta e şi motivul pentru care m-am hotărât să nu mai vorbesc cu nimeni. Tocmai pentru a nu îmi face prieteni. N-am schimbat niciun cuvânt săptămâna asta cu nimeni de la școală, deşi mi-a venit să înjur câteva persoane. Am tăcut pur şi simplu şi nimeni nu şi-a dat osteneala să vorbească cu mine. Ceea ce e bine. Nu mă deranjează. Atâta timp cât eu nu spun nimic despre mine, o să mă privească de la distanţă şi o să inventeze o poveste despre trecutul meu. Una care li se pare plauzibilă, iar eu o să încetez să mai fiu eu în ochii lor şi o să devin persoana care îşi imaginează ei că sunt.

           Ceea ce mă deranjează, este furia prost direcţionată a surorii mele. Skylar a ţipat la mine întreaga săptămână. Ba că nu vreau să mă duc cu ea la cumpărături, ba că mă ţin prea mult după ea, ba că nu vreau să îi plătesc mâncarea, ba că retardații de la liceu se ţin departe de ea pentru că se tem de mine. Şi-a găsit o mulţime de scuze ca să ţipe la mine şi jur că n-am făcut nimic. E doar furioasă. Şi atât. Doar că nu înțeleg de ce e furioasă pe mine. Eu n-am făcut nimic altceva decât să o ajut.

          Nu fac nimic altceva decât să o ajut.

           — Câțiva, mint în cele din urmă.

          Nu cred că doamna Welch o să considere prea sănătos ce fac eu. Mă abțin cu greu să nu râd. Pot să îmi imaginez expresia ei de nedumerire dacă i-aș spune că de fapt nu am vorbit deloc la școală de când am venit aici.