Zidul e rece. Mă preling pe perete, așezându-mă pe ciment. Tremur la atingerile înghețate. Caut o lumină, o frântură de speranță care să mă țină legat de realitate. Nimic. Pierdut în întuneric, furat de tropotul ploii și mângâierile sinistre ale nopții. Sunetul dulce al apei ce se izbește de tot ce mă înconjoară mă înfioară. Cântec de leagăn. Ridic chipul spre cer și mă las spălat de păcate. Simt cum sufletul mi se curăță și adoarme.
Mă întind pe cimentul ud și ascult. Îi aud pașii. Pași ușori ce mă calmează. Zâmbesc și închid ochii, sperând că va ajunge să îmi spună "Noapte bună!". Respir adânc, după care arunc tot aerul afară. Fiecare mușchi îmi cedează. Îmi alung frica. Îmi alung durerea. Sunt pur.
Îmi ajunge la căpătâi, dar nu o privesc. Simt doar picăturile de apă ce îi alunecă de pe păr pe fruntea mea. Fiecare strop se transformă într-o mângâiere rece peste un suflet cald. Inima-mi bate pe ritmul ploii. Piele de găină.
Pleacă. Mă părăsește din nou. Simt cum apa mă înghite... mă scufund. Cad ușor în întuneric. Oare mai sunt viu? Nu pot să deschid ochii. Nu pot să mișc. Aud doar suspinele cerului. Dorm pierdut printre umbre.
CITEȘTI
Castele de nisip
Short StorySufletele trăiesc, iubesc și au nevoie de putere. Gândurile lor se adună, se fac ghem și se așază undeva în interiorul nostru, așteptând să le ardem. Alegem să le ignorăm, să le dăm uitării, să ne ascundem în spatele rațiunii. Eu am luat cenușa, am...
