Cântecul sufletului

227 60 22
                                    

Mă las pătat de o otravă dulce amăruie
Ce-mi arde viața şi trupul înnegrit.
Văd cum mireasa neagră admira o statuie
Al cărui bust murdar e proaspăt șlefuit.

Mă arunc orbește, ca un taur spre sânge,
În patul de cuie şi amintiri ruginite
Şi simt cum durerea, speranța-mi străpunge
Când găsesc printre coaste vise prăbușite.

A sosit timpul să plec, dar nu fără o ruga,
Căci mi-a rămas dorința, cel mai usturător chin.
În apa păcatelor, leșul să-mi ajungă,
Dar sufletul s-adoarmă pe-o creangă de măslin.  

Castele de nisipUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum