Castele de nisip

Lupta sufletului

     Zac în aceeași beznă în care m-am născut. Uitat de lume, lovesc cu pumnii în pereții camerei. Sunt captiv între patru ziduri albe. Patru ziduri lipsite de orice fereastra spre infinit, de orice ușă spre Rai.

     Mă târăsc prin întuneric, bâjbâind după lampa de care m-am împiedicat mai devreme. Privirea îmi e încețoșată de zeci de lumini. Urmăresc înfricoșat toate imaginile mele pictate în oglinzi imense. De ce sunt aici?

     Îmi trag trupul mai aproape şi continui să tremur. Palma mi se ridică fără să îi cer şi se așează peste reflexia ei. Fiori de gheață mă străbat. Îmi urmăresc chipul şi clipesc rar. Același zâmbet șters de ploaie, aceeași piele bătucită de loviturile vieții, aceeași ochi care cerșesc sclipiri divine.

     Oftez lung și mă cutremur când reflexia se încețoşează. Din oglindă se ies niște degete familiare. Palma mi se înfășoară în jurul beregatei și simt cum mă sufoc. Simt atingerea rece și îmi dau seama că este cea care mi-a șters lacrimile de atâtea ori. Sunt sugrumat de... mine. Încarcerat într-o colivie fără scăpare, vânat de propria-mi sosie.

     Îmi cobor pleoapele şi trag de mâna ce mă vrea mort, dar nu reușesc să mă eliberez. Stau atârnat în palma proprie, încercând să supraviețuiesc.

     Zecile de imagini se sparg, sclipirile ascuțite scurgându-se pe lângă carnea-mi tremurândă. Podeaua se umple de colți de argint ce așteaptă să mă sfâșie. Aștept să cad şi să îmi găsesc sfârșitul, dar nu mă clintesc. Cealaltă parte a mea încă mă ține suspendat, salvându-mi trupul de la întâlnirea cu valul de cioburi.

     "Nu te mai zbate, nu mai lupta! Acceptă-mă! Lasă-mă să te consum! Lasă-ma să îți arăt şi jumătatea frumoasă a nopții!"