"Stau în prispa casei tale,
Așteptându-te aici
Să te-apropii și să-mi zici
De ce plângi cu-atâta jale.
De ce spui atâtea lucruri?
Ce înfrunți atâta dor?
De trăiesc sau dacă mor
Mâna ta-mi va fi alături.
Părul tău va sta coroană
Peste capul meu întins,
Un foc negru și nestins
Lângă ochii ce-l emană.
-De ce plâng, spui tu, străine
Om pustiu ce nu-l cunosc
Eu nu plâng doar pentru tine,
Nu iubesc, nici te urăsc.
Eu succed în continuare
Vieții mele bătrânești.
Ca o veche întâmplare
Tu mereu întinerești
Și-atunci îmi aduc aminte
De trecutul ce a fost
O idilă fără rost:
Harfe, lacrimi, jurăminte.
-Ce a fost, a fost iubire,
A fost pururea uitat.
Eu sunt cela vinovat
Ca trăiești în amăgire?
-Vinovat îmi ești de toate,
Amintirile cu tot,
Lângă lunca de sub pod
Le-oi săpa adânc în noapte.
Nu voi scrie nicăirea
Despre locul meu prea-sfânt
Câtă vreme-s pe pământ,
Cât timp clară-mi e privirea.
De ți-e dor vino la mine,
Bate lumea-n lung și-n lat
Și-adu-mi cufăru-ngropat
Să nu-l fure orișicine."
Astfel zise mititica
Lăcrimând în colț de prag,
Pe când El stătea pribeag
A tăcut, n-a spus nimica.
Ea la lună se uitară,
Cerul, pulbere de stele
Peste Calea-Lactee
Norii negri-îi înconjoară
Și coboară pe o rază
Asurzind văzduhul gol.
De splendoare și de dor
Ochii negri-şi luminează
Iară El se întristează
Se apleacă înspre Ea.
O privește, vrea s-o vază
Cum din inima de plază
Cade-ncet un râu, o stea.
Și o luncă, și un pod,
Și un cufăr de norod
În brațele altcuiva.
