Imaginea din fața mea, sumbră, rece și fără viață, parcă e desprinsă din filmele de groază și-mi provoacã o stare de neliniște.
Gardul din scânduri e încercat de vreme. Pe jumătate rupt și mucegăit, se clătina în bãtaia vântului iar poarta neagră din fier era mereu deschisă pentru că nimeni nu mai venea pe aici, cu excepția noastrã, în serile plictisitoare sau când voiam sã ne facem planuri.
Am intrat în curte și m-am uitat sper Biserica veche. Adică, FOARTE veche! Exteriorul e crãpat și acoperit cu bâldii iar o parte din peretele din spate s-a prãbușit în urmã cu trei luni când am fost aici, picturile de pe aceștia fiind șterse complet în urma ploilor.
Mafix a avut o idee chiar bună să venim în Cimitirul Vechi. E un loc retras și bine ascuns de buruienile care erau aproape cât noi. A intrat în debaraua veche de unde a scos un hârleț și o lopatã.
- Rene, risc sau provocare? l-a întrebat Maf. Ups, stai! a continuat teatral. Ai refuzat o datã și ești supus celor două provocări. Ai condus, prostule. Ai omorât pe cineva, ceea ce nu era în plan, idiotule. Așa că ia și sapã, fraiere! s-a rãstit aruncându-i hârlețul băiatului asigurându-se că îl va lovi.
Puteam observa de la o mie de kilometri distanță cã era nervos. Dacã stau sã mã gândesc mai bine, nervos e puțin spus. Cred că ar fi în stare sã-i dea viață cadavrului din portbagaj și sã-l omoare iar.
- Stați un pic, a spus Maf care s-a întors spre mine.
Inima a început să-mi bubuie în piept iar sângele îmi clocotea în vene.
- Jason, nu te mai pun să alegi că e obositor. Te provoc să-l aduci pe nenorocitu' ăla mort să-i facem Veșnica Pomenire.
A început sã râdă zgomotos dar noi am rămas la fel serioși. Asta era problema lui, nu putea fi măcar un minut serios!
Am ieșit din curtea Bisericii și am scos cadavrul din portbagaj. Până am ajuns înapoi la gașcã l-am scăpat de vreo șase ori așa că am început sã-l târâi. E foarte tãcut și nu se plânge de modul în care îl duc sper viitoarea sa casã.
Rene a ridicat unealta care îl lovise în picior fãră a scoate o vorbă.
- Acolo, i-a făcut Mafix semn spre un mormânt din depãrtare. Acolo îți îngropi tâmpenia.
Dându-și ochii peste cap, a pornit spre capătul cimitirului iar noi mergem în urma lui.
Cu mortul în brațe mã chinuiam să țin pasul cu ceilalți dar mă împiedicam la fiecare pas de bâldiile prea înalte.
- Chris, mă ajuți un pic cu nenorocitul ãsta? l-am întrebat gâfâind. Deja am obosit și e al naibii de greu!
Fărã să scoată vreun cuvânt, l-a prins de picioare iar eu de mâini și l-am cãrat pânã la destinație.
Ne-am oprit, am lãsat mortul lângã mormânt iar Rene a trecut la treaba.
Îmi aprind o țigară și mă uit prin jur. O bufniță se uită țintã la noi din nucul bătrân aflat dincolo de gardul cimitirului fiind martorã la ceea ce se întâmplã. Și-a luat zborul iar aripile-i imense băteau aerul rece în cãutarea unei prãzi.
Am început să mă plimb printre morminte uitându-mă la datele de pe crucile de lemn rupte. Scrisul era puțin vizibil. Pe unele puteam observa doar numele, data nașterii sau data morții.
- Mafix! am strigat, cu inima bubuindu-mi în piept. Citeam și reciteam numele lui pe una din cruci "Mafix Lutz, n. 20.V.1996, d. 27.VII.2015"
"Adică astãzi"
- Ce s-a-ntâmplat? m-a întrebat.
- Poți veni un pic?
Mafix a ajuns în dreptul meu și se uita încruntat.
- Mda, e străbunicul meu, a spus nepãsãtor. Care-i faza?
Mă uit din nou la cruce și abia am reușit sã citesc Marcus Lutz, iar datele nu le putea desluși.
- Nu e nicio fază, am spus căscând. Credeam cã e vreo rudã de a ta.
- E strãbunicul meu. Nenorocitu', s-a spânzurat când bunicul meu avea zece ani. Mi-a spus multe despre el și chiar faptul că semãn cu el, a zis pufnind.
- Am terminat! a strigat Rene.
- Hai sã terminăm cu nebunia asta și sã mergem acasă, i-am spus încã surprins de cele întâmplate.
Ne-am îndreptat spre groapă și am rămas placut surprins de munca bãiatului. A ieșit din groapă, s-a scuturat de pãmânt și a căscat lung.
- Cine-i face Veșnica Pomenire și cruce? a întrebat pe urmă aprinzându-și o țigară.
- Eu! a zis Mafix fãră sã stea pe gânduri. Dar am nevoie de portofelul lui, a spus controlându-l în buzunare.
- Am spus ceva în legãtură cu identitatea lui! a strigat Katy.
- Voi pãstra pentru mine tot ce gãsesc, copii. De la bani, la cardul de identitate cât și numele nenorocitului.
- Fie cum zici tu, a spus fata dându-și pãrul creț din ochi.
S-a uitat prin portofel însã în afarã de buletin nu a gãsit nimic.
- Sărăntocu' dracu', a pufnit Mafix trântind cadavrul în groapă și acoperindu-l cu pãmânt.
După nici patru minute a terminat treba și a scrijelit cu briceagul numele bãrbatului și data de azi pe o bucatã veche de lemn.
- Oke, sper că știți că nu aveți voie să vorbiți cu nimeni despre cele întamplate, ne-a spus pe un ton amenințător.
- Și de când tot ne dai tu ordine? l-a întrebat Kim nervoasă.
- De mâine! Care e problema voastrã?
- Păi din cauza ta s-a întâmplat nenorocirea asta! a strigat și mai tare fata.
- Eu eram la volan sau nenorocitu' ăsta? a întrebat arătând spre Rene.
- Tu ai tras de volan, Maf, a intervenit Katy cu calm.
- Deci e vina mea? a întrebat pe un ton indiferent.
- Da! a strigat iar Kim.
"Doamne! Nebuna asta trebuie să învețe sã vorbească mai încet!"
- Omule, trebuia sã-l lași pe tembelu' ãsta să conducã, nu sã te bagi și tu, i-a spus Chris.
- Deci voi toți credeți că e vina mea?
Chris și Kim au spus ce au avut de spus, Katy și Tabi doar au aprobat, iar Rene stãtea tãcut știind cã o va încasa din nou dacã deachide gura.
- Jason, tu ce crezi? m-a întrebat Mafix cu o urmă de speranță în glas.
Mă uit la prietenii mei iar ei la mine, așteptând sã-mi spun pãrerea.
- E vina tuturor, am spus într-un final. N-ar fi trebuit sã ne urcãm în mașină știind că toți am bãut.
- Mulțam omule, mi-a spus Maf luându-mă în brațe. Mă bucur că e cineva care sã nu mă arate cu degetu' când se întâmplă un rahat.
"Uff, chiar îl urăsc când e beat" însã îmi pare nespus de rău pentru el. Nu vreau să îmi imaginez cum e sã fii acuzat de prietenii tăi într-un astfel de incident.
Spunând acestea a ieșit din curtea Bisericii și a plecat cu tot cu mașină, lãsându-ne singuri.
- Perfect, poate fi mai idiot de atât! Și trebuie să mai mergem și cinci kilometri pe jos, a spus Kim aproape izbucnind în lacrimi.
- Nu putem chema un taxi? a întrebat Rene.
- "Alo? Taxi? Nu vă supărați, suntem șase nebuni, beți, în Cimitirul Vechi. Ce facem aici? Aa, pãi am îngropat un om pe care l-am cãlcat cu mașina iar amicul nostru ne-a lasat aici și a plecat cu tot cu mașina boțitã. Puteți veni după noi?" Nu mulțumesc! a spus Katy.
- Haide scumpo, facem o plimbare sub clar de... Nu mai conteazã, a spus Chris când stropi mari de ploaie cãdeau peste noi.
- Băga-mi-aș! a urlat Kim.
După aproape o oră de mers pe jos și uzi pânã la piele am ajuns înapoi în Pub. Ne-am așezat tăcuți pe canapea și am stat așa, pierzând noțiunea timpului.
Rene a adus o sticlã de vodka pe care am terminat-o toți în zece minute.
- Eu mã duc acasã, e aproape trei jumate, a spus Rene abia reușind sã se ridice.
- B-bună ide-e, a spus Tabi bâlbâindu-se.
- Jay, înainte de a pleca, stai un pic.
Kim s-a dus după bar de unde s-a întors cu o punga mare de cadou și o sticlã de whisky.
- La mulți ani încã o datã, mi-a urat îmbrățișându-mă.
- Mulțumesc mult, pentru tot, le-am spus.
- Vrei sã te duc acasa? m-a întrebat Rene.
- E oke, merg pe jos, i-am rãspuns.
Kim și Chris au rãmas în Pub, Tabi și Katy au plecat cu Rene iar eu am ieșit în bãtaia rece a vântului, bucurându-mă cã s-a oprit ploaia.
