Pedalez fără oprire până ajung în fața porții Cimitirului Vechi.
Intru în curtea Bisericii, îmi dau casca jos și mă așez pe banca veche din dreptul primului mormânt scoțând din buzunar plicurile mototolite și așteptându-mi prietenii.
Timpul trece tăcut pe lângă mine iar eu citesc și recitesc scrisorile de „La multi ani!", printre fumul țigărilor cu vanilie primite în dar, trimise de mătușile mele care nu au auzit încă de SMS-uri sau Facebook, sperând că într-un final, ca printr-o magie, cuvintele se vor schimba, dar în zadar. Banii aflați în plicuri, care nu erau puțini, i-am bãgat în buzunar, fericit că mi-am recăpătat banii de facultate din care am cheltuit toată vara.
„Să nu le spui alor tăi de bani și să nu îi dai pe țigări!" era scris la sfârșitul celor trei scrisori, însă sunt ferm convins de faptul că am niște mătuși conștiente de faptul că ăsta va fi principalul motiv pentru care îmi voi cheltui o parte bani și totodată de faptul că ai mei știu de aceștia. Nu de alta, dar uneori unele rude chiar nu se pot abține să nu le zică alor tăi când îți oferă bani.
Ultima scrisoare mi-a provocat o stare de nelișiste îngrozitoare și o voi reciti abia când vor ajunge ceilalți. Dacă vor mai ajunge.
"Trebuiau să vină!" îmi spun.
Mă uit la ceas și observ că a trecut aproape o oră de când trebuiau să-și facă apariția.
Luna își revarsă lumina peste pământul mut, scăldat într-o tãcere insuportabilă.
Mă ridic dezamăgit de pe bancă și mă îndrept spre bicicletă când farurile unei mașini luminează strada din fața mea.
Rămân împietrit, însă vocile persoanelor care coboarã din aceasta mã fac sã răsuflu ușurat.
- E o idee idioată să venim aici! o aud pe Kim strigând iritată.
- E un "S.O.S.", nu trebuie trecut cu vederea indiferent de situație, îi explică Chris. Tabi, Rene, după voi. Nu aș vrea să o luați la fugă.
Poarta scârțâie când intră prietenii mei iar eu mă întorc pe bancă.
- Hei Jason, mă salută Tabi și Rene când ajung lângă mine.
Ca de obicei, amândoi sunt îmbrãcați în negru dar părul Tabithei arată diferit. E tuns scurt lateral și la spate, iar în față e lung și îi ascunde ochii albaștri.
Amândoi sunt posomorâți iar Rene mai are un pic și începe să plângă.
- Hei, intervine și Chris, cărând după el o pungă mare și două pahare de cafea. Care-i baiul? mă întreabă în timp ce sorbea cu plăcere dintr-unul, celălalt întizându-mi-l mie.
El e îmbrăcat lejer, într-un tricou negru și larg, pantaloni scurți și teniși negri.
- Care-i baiul?! îl întreb luând paharul și sorbind cu poftă băutura caldã, privindu-l fix în ochi. Mafix e în comă! A intrat ca prostul în altă mașină și acum e praf! Numai nenorocitele alea de aparate îl mai țin în viață!
Atât Rene cât și Tabi au început, mai mult ca sigur din nou, sã plângă. Katy s-a așezat pe vine și și-a afundat fața în palme, suspinând.
Simt cum totul e ireal. Nimic din ceea ce se întâmplă nu e adevarăt iar în fundul cimitirului nefolosit de zeci de ani nu zace o persoană omorâtă chiar de noi cu o seară în urmã.
Însă totul e adevărat iar sentimentul de vinovăție iese la suprafațã.
Kim scoate din pungă o ciocolată și ne servește pe toți. Refuz, însã îmi termin cafeaua care s-a rãcit deja. Îmi aprind o țigară și simt cum își face efectul.
Reușesc, accidental, sã fac un cerculeț și râd în sinea mea.
- Voi sunteți ok? îi întreb.
- Da, răspunde Kim fără să stea pe gânduri. Nu mã judecați, dar nemernicul ăla o merita!
- Dacă asta crezi, înseamnă că ești o mare proastã! răbufnește Rene.
- Tu te-ai trezit să vorbești?! îl ia fata la rost. Ești la fel de vinovat ca el! Știam cã asta se va întâmpla!
"Pfff, știi pe naiba" îmi spun.
- Pentru simplul fapt că am executat o provocare nenorocită? Dacă ești atât de deșteaptă trebuia să nu vii sau să încerci să îl oprești!
- Oh, scutește-mă, oke? Nu aveai cu cine vorbi!
- Vreți să taceți dracului din gură? mă trezesc țipând. Îl cunosc de când aveam cinci ani! Cinci! Mã ridic de pe bancă enervat de atitudinea celor doi. Nici unul nu îl cunoștea cu adevărat și nici prin câte rahaturi a trecut de-a lungul copilăriei! Citiți asta ca să vã lămuriți! le-am spus cu vocea tremurând, arătându-le scrisoarea de la el.
Chris se apropie și o ia.
Mă întind pe pământul rece și îmi aprind o țigarã, în timp ce Chris citește cu voce tare cuvintele scrise neglijent de Mafix.
- "Dragi prieteni nenorociți...", începe acesta.
- Tipic lui, comentează Kim.
- Încetează, îi spune Rene.
- "Nu-mi pasă ce veți crede acum despre mine. Mă veți face laș, fricos sau veți zice pur și simplu că o meritam."
- Normal că ai meritat-o! a strigat iar Kim.
- Vrei să încetezi odată? o întreb enervat la culme.
Își dă ochii peste cap și se uită în foaie cu același sictir specific ei.
- "Dar nu e așa. Da, sunt un nenorocit, prost, imbecil sau cum mă mai considerați voi, asta pentru că viața pe care am dus-o a fost destul de nașpa lângă ai mei. Nu știu dacă știți cum e să fiți bătuți, înjurați, amenințați sau fugăriți de acasă de proprii părinți nenorociți, dar eu știu! Știu toate nenorocitele astea de faze idioate! Știu cum e să dormi în stradă doar pentru că taică-tu idiot a băut prea mult sau mă-ta are o stare de rahat! Știu cum e să-ți găsești refugiul în alcool, țigări sau droguri din cauza lor! Știu cum e să-ți găsești speranța în niște persoane care acum te consideră un ucigaș! Și e aiurea. E al dracului de aiurea să știu toate astea! Mi-am pus încrederea în voi, nenorociților! Speram să mă înțelegeți măcar voi dacă ai mei nu-s în stare de așa ceva! Mă durea fix în cot de atitudinea ălora de acasă, dar faptul că voi mă învinuiți pentru o greșeală mi se pare absurd. Vreau să știți că voi muri fericit, împăcat cu gândul că viața mea e de rahat și vă cer doar să mă iertați.
P.S. Vă mulțumesc pentru amintirile plăcute."
Ultimele sale cuvinte îi fac pe toți să plângă. Rene se așază lângă mine, iar cu lacrimile curgându-i fără oprire își aprinde in joint iar în câteva clipe e în lumea lui.
Tabitha și Katy scot din pungă o sticlă de whisky și patru doze de bere și vin lângă noi. Ne servesc pe toți iar tăcerea e atât de apăsătoare încât pare că totul e doar un vis.
Când iau sticla de whisky uit de jurământ și beau două guri, una pentru mine și una pentru Mafix, pasând-o mai departe.
Kim și Chris stau pe bordura Bisericii și vorbesc despre seara trecută.
- Era un nenorocit! spune Kim enervată.
- Era prietenul nostru și nici măcar nu știam de situația lui din familie! încearcă să îi explice Chris.
- Ar fi putut să ne zică! Dar nu a făcut-o!
- Știi ce?! Las-o baltă! Nu pot să cred că ești atât de nepăsătoare!
- Poftim?! Știi tu ce?! Poate ar trebui s-o lași TU baltă! Susține-ți punctul de vedere iar eu îmi văd de viața mea! Nu sunt atât de afectată din cauza asta, pentru că oricum era un nenorocit!
Sunetul produs când obrazul fetei a fost lovit de palma grea a iubitului ei ne-a făcut pe toți să ne întoarcem șocați.
Kim e roșie la față iar ochii albaștri îi sunt plini de lacrimi. Se ridică și fuge plângând spre ieșire, dar Chris rămâne nepăsător pe bordurã.
- Ai înnebunit? îl întreabă într-un târziu Katy. Ce naiba a fost asta?
Tãcere.
"Încep sã urăsc momentele de genul."
- Chris, ce naiba-i cu tine? îl întreb.
Își încleștează maxilarul iar ochii îi sunt invadați de lacrimi. Începe sã plângă în hohote iar Katy se ridică și fuge după Kim.
- Cred că o să mă duc și eu, spune Tabitha ridicându-se și aprinzându-și o țigară. Ne mai auzim.
Îi fac cu mâna apoi dispare din curtea Bisericii.
Chris se întinde lângă noi iar liniștea domină din nou.
Gândurile mă poartă pe drumuri necunoscute, pline de obstacole, momente fericite, depresii, nopți petrecute cu prietenii mei, momente grele, și mii de stări care mă invadau și nu-mi dădeau pace.
Îmi aprind o țigară și beau din doza de bere. Întins pe spate privesc stelele și caut diferite constelații printre fumul țigării.
Cu liniștea drept muzică, alcool-ul și țigările drept calmante și cu prezența celor doi prieteni ai mei, ziua de azi s-a îmbunătãțit parțial.
Seara asta e minunatã, dar ziua de mâine va fi un adevărat coșmar când îl voi vizita pe Mafix.
