Eu. Atât. Atât îmi rămâne, atât îmi rămân. Când? Oricând. Mereu și, totuși, niciodată. Eu îmi rămân mâine după ce mă voi trezi și mă voi intreba „Încotro?", eu îmi rămân după nota finală a baladei rock ce tocmai mi-a scârțâit în ureche ca un suflet căruia nu i-au mai fost unse motorașele, eu îmi rămân după privirea sălbatică din tramvai ce mi-a ‚,îndulcit" fierea cu dispreț, după cearta cu ei, cei „fără de retină''(așa cum îmi place să-i numesc pe cei ce nu știu să privească printre „stele''), eu îmi rămân după dușu' ăla fierbinte ce mi-a mai măcinat din mărăcinii ce-mi însângeraseră (mintea) pielea și eu îmi rămân după clădirea a...orice ar trebui să fie rândurile astea. Tu...tu ești cel ce este de fapt un „eu'', la fel ca mine, tu ești cel ce încearcă să se regăsească în șoaptele tainice ale altor tu-uri, tu, din păcate, îți mimezi doar rolul de...regizor. Da, ai auzit bine ROLUL DE REGIZOR, asta preferăm noi, tu-urile, să fim mimii vieții noastre și să ne încuiem ființa pură și goală sub o tăcere moartă și albă de mim. Iar ei...ei sunt cei ce ne subjugă prin supunere nouă, ei sunt cei ce ne modelează un „tu'' și ne impun un „eu'', ei sunt cei ce vor rămâne atunci când „eu'' și „tu'' nu mai rămân...ei bine ...ei sunt de fapt o „ea''- o lume, iar „ea'' este de fapt un „el''- eul.
