Ce vrem? Ce vrem de fapt?
De ce ne-ascundem după ziduri în care cândva am lovit cu pumnii ca să le dărâmăm, de care cândva ne-am spart capete tot încercând să pătrundem dincolo de ele? De ce căutăm în tramvaie priviri fugare ce să ni le soarbă pe-ale noastre, când fugim de perechea de iriși ce ni se plimbă pe buze? De ce tânjim după mâini calde care să ne topească gheața de pe suflet, dacă le înfigem unghiile în palme când sunt gata să ne mângâie? De ce vrem oameni, când nici noi nu mai știm ce înseamnă să privim în miezuri de trupuri, ci doar să vânăm niște coji posace cu pete ascunse de putrezeală? De ce vrem zâmbete pure, când tocmai nouă ni se scurge veninul printre dinți?
De ce vrem lumina când mereu ne-ntoarcem la-ntuneric? De ce vrem să pășim din nou pe cărările unde cândva ne-am înțepat tălpile în mărăcini? De ce vrem ascultare, când nu ascultam nici măcar cum timpul trece pe lângă noi? De ce vrem iubire de la alte portrete de suflete, când noi nu ne iubim? De ce vrem înțelegere, când nici noi nu suntem capabili să privim un chip fără a-l stropi cu mocirlă? De ce vrem atâtea răspunsuri, pe care la final le vom schimonosi în alte semne de întrebare? De ce vrem? De ce vreau? Nu știu... dar spune-mi tu, c-oricum suntem la fel.
