File din Jurnal | George Shelley (în curs de editare)

Prolog

       Acum...

    Era noapte. Foarte târziu, iar ea privea dezorientată către fereastră. Oare ce avea în minte? Nimeni nu știa... Dar mai presus de asta era tristă, şi acum venea și întrebarea...de ce era tristă? Acum chiar nu avea nici un motiv să o facă dar totuși o făcea, și aici greșea. Nu voia nicicum să lase trecutul deoparte, încă se mai gâdea la el din când în când, si unul dintre acele momente era chiar acum...

Motivul supărări ei? Cine ar putea uita o asemenea zi? Nimeni. Mai ales după câte momente frumoase au petrecut împreună . Azi, probabil ar fi împlinit doi ani de relație, dacă el nu ar fi plecat alături de părinții lui și s-ar fi luat după draga lui mama să o lase singură, să plece fără să-i pese măcar puțin. De noi.

    Deschisese geamul și se rezemă cu coatele pe pervaz. Privea luna. Asta obișnuiau să facă în serile cu lună plină. Obișnuiau să stea în leagănul in curte, el în poala ei, ea jucându-se cu buclele lui, mărurisindu-și unul altuia sentimentele. 

Au fost clipe frumoase, spuse ea oftând 

          ***

    De ce promitem? De ce promitem, dacă nu ne ținem de promisiuni? Niciodată nu am crezut în ele, și niciodată nu le-am făcut . Teama că nu o să le respect întotdeauna mi-a dat o stare de neliniște în suflet. Cu toate acestea el a promis. Îmi aduc și acum aminte, de parcă aș putea uita vreodată,  serile de vară când stăteam întinși pe iarba moale și îmi promitea. Îmi promitea că dragostea noastră o să dureze pentru totdeauna... Nu trebuia să-mi promită, ci doar să mă facă să simt asta, să mă facă să cred că iubirea noastră chiar o să dureze pentru totdeauna. 

  Se îndepărtă de geamul deschis și oftă din greu. Se puse pe scaunul de la birou și scoase un fel de carnețel din sertarul din dreapta. Începuse să îl răsfoiască .

***

  Se schimbaseră atât de multe lucruri de cât îl cunoscusem. Niciodată nu am crezut în a doua șansă. Nu credeam că o să am cui să îi acord o a doua șansă. Și, mai mult decât atât, de ce aș face-o? Niciodată nu am conceput asta. Dar mentalitatea mi se schimbase. Contrar la ceea ce gândeam odată, i-am acorda-o. Degeaba! Avea să mă rănească și a doua oară .

  Geamul era încă deschis. Aerul rece al nopţii combinat cu luna plină, destul de înfricoșătoare are aroma romantică. Luna mă învăluia în voalul ei strălucitor şi părea să vrea să-mi spună ceva. Vântul ce adia până și în cameră, m-a făcut să mă ridic de pe scaun și să-mi reiau poziția de la geam .

    Lumina lunii mă întrista, ceva îmi spunea că noaptea asta va fi diferită, tot aveam sentimentul că cineva voia să-mi spună ceva, iar asta mă speria. Totuși încercam să profit de peisaj. Îmi aducea aminte de vremurile bune. Păream atât de calmă, doar păream. Apariția unei umbre m-a făcut deodată să tresar. Era atât de târziu, cine putea merge la ora asta prin curte? Se pare că imaginația îmi joacă feste sau poate e doar un vis? De aceea e noapte, să visezi. Iar prin vis poți face orice vrei. Poți fi ceea ce nu ești, poți... Deja bat câmpii.

Mi-am îndreptat capul spre cer. Pe de o parte era atât de luminat de luna gălbuie, iar pe de altă parte era încărcat de niște nori mari și grei ce prevesteau o ploaie bună. Si deja simțisem pe pielea mea primul stop. Stelele străluceau și ele pe bolta cerească. Cu ele îmi împărtăşeam gândurile. Erau singurele care mă înţelegeau. Atmosfera era una de nedescris. Luna ce strălucea, mirosul de ploaie ce avea să vină, atmosfera în sine mă liniștea şi mă facea să-mi aduc aminte de toate momentele petrecute cu el . Era aiurea. Mă simțeam bine, și rău în același timp. Am închis ochii și am tras puternic aer în piept sperând că o să mă liniștesc. Adierea nopţii este atât ciudată aș putea spune .Eram în culmea disperării. Era un sentiment atât de... nici măcar nu pot să mi-l explic. Era prima oară când simțeam așa ceva. Era un sentiment învăluit cu de toate. Cu toate astea, noaptea era atât de bizară... Era pentru prima dată când spuneam asta.

   Un ciocănit puternic mă făcu să tresar. Mi-am ridicat fugitiv privirea de pe geam și am închis jurnalul. Mi-am deschis saltarul drept al biroului și am ascuns micuța agendă și stiloul negru cu peniţă argintie cu care îmi așterneam gândurile pe foițele albe ale micuțului caiet. 

  Inima îmi bătea nebunește. Îmi pulsa sângele cu o rapiditate anormală, nesănătoasă ba chiar. Am simțit cum obrajii se încălzesc și sângele îmi fierbe în vine. Am expirat din nou cu putere încercând să mă liniștesc apoi m-am ridicat în fugă de pe scaunul de la birou. Am pus mâna pe clanță și am coborât scările cu grijă încercând să fiu pe cât se poate de calmă . 

Deschid ușa.

Ridic privirea.

Același zâmbet, aceleași gropițe.

Același păr cu bucle, aceiași ochi căprui.

Nimic nu se schimbase.

Acum...Față în față cu George.