Era dimineaţă. Razele soarelui ce se jucau printre jaluzele camerei îmi mângâiau chipul. Mă foiam prin cearşaf zâmbind fără nici un motiv. Pur și simplu simțeam nevoia să fac asta, simțeam că trebuie să fac asta. M-am șters cu mâneca bluzei la ochi spre dorința de a șterge toată ceața care e prezentă. Și reușisem.
M-am ridicat la marginea patului luând în picioare papucii de casă. Lumina lampei de la birou încă era deschisă, la fel și jurnalul. Le închise pe amândouă și coborî în bucătărie pentru a-și face aceiași rutina ca în fiecare dimineață. Cafeaua.
Ca de obicei nimeni nu era în bucătărie. Eram surprinsă de faptul că era o liniște atât de apăsătoare în casă, nu mai fusese așa de mut timp. Visam să fim o familie perfectă din nou, așa cum eram pe vremurile când eu nu aveam mai mult de unsprezece ani. – își lua ibricul și îl umpându-l cu apă și punându-l pe aragaz, totodată scoțând plicul de cafea din sertar – Aveam în jur de șaisprezece ani când la mine în familie lucrurile au început să scârțâie. Tata începuse să lipsească nopțile de acasă, mama devenea tot mai îngrijorată, și eu de asemenea nu mai înțelegeam ce se întâmplă. La un moment dat totul a încetat, totul devenise la normal, dar în ultimul timp istoria se repetă.
M-am ridicat de pe scaunul de lângă masă observând că apa fierbe. Mi-a preparat cafeaua și m-am așezat la loc savurând ușor din ea. Liniștea era atât de apăsătoare încât pur și simplu devenea enervantă. Simțeam cu nervii îmi iau foc.
Îmi amintisem de momentul de alată-ieri seara. Când eram la spital. Acel băiat cu ochii de un căprui unic, și de gropițele lui frumos conturate. Încă își amitea și de părul lui atât de ciufulit și de râsul lui pur și simplu adorabil. Acum poate înțelegea de ce se droga, sau de ce a ales aceasta modalitate. Numai el știa ce era în sufletul lui. Acum realizez că și pentru mine asta ar fi fost o modalitate. Dar nu, eu ajut oamenii, nu-i distrug.
De mică mi-am dorit să devin doctoriță. Probabil acesta e visul tuturor copilelor care se joaca cu seringile din plastic prefăcându-se că fac înjecții păpușelor. Dar eu de mică am fost altfel. Mă pasiona faptul că poți ajuta sănătatea oamenilor, mi se părea special să poți practic salva viața unui om prin studiile tale, da, gândeam asta încă de când eram un copil. Și acum visez să devin un medic de succes, să pot schimba viața oamenilor ce nu mai au nici o speranță. Vreau să fac asta! Pot să fac asta!
În câteva zile avea să treacă și acest sfârșit de săptămâna. Acesta era decisiv pentru mine. Aveam șansa să iau aceea bursă ce mă va putea ajuta la facultatea de medicină.
Dar toate gândurile mele fuseseră spulberate de țipetele ce aveau să-mi deterioreze auzul.
Ușa de la intrare se trântii .
- Iar tu, dacă ai impresia că Ella va accepta asta, nu ai de cât. Visează! spusese tata pe un ton țipător în timp ce trântii ușa cu putere.
- E fata noastră, trebuie să facem asta pentru ea, oricât de rău ne-am înțelege noi, întâi de toate trebuie să fim părinți. țipă mama neobservând că eram în bucătărie
- Are optisprezece ani! E majoră. Trebuie să înțeleagă! Nu mai este un copil. Este o fată în toată firea, iar dacă ne respectă cu adevărat, va trebui să accepte și asta. îi răspuse tata în timp ce își lăsa sacoul în cui
CITEȘTI
File din Jurnal | George Shelley (în curs de editare)
Fanfic- Nu plânge, te rog! Nimic nu mai poate fi schimbat... - Dar te iubesc! El se întoarse cu spatele. Pusese mâna pe clanță, dar nu îndrăznii să iasă. Se întoarse rapid și strânse în brațe . O lipi efectiv de pieptul lui încât îi auzi bătăile inimii...
