Ai crezut vreodată în destin? Sau că fiecare lucru se întâmplă cu un anumit motiv? Ei bine eu nu, eu am crezut că fiecare om îsi are scris de la Dumnezeu ceea ce are să i se întâmple, şi probabil totul se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple. Realizez cum mentalitatea mi se schimbă uşor, încep să cred în lucruri noi, încep sa realizez alte lucruri, încep să privesc din altă perspectivă viaţa. Poate că, fiecare lucru se desfăşoară cu o anumită raţiune, sau poate că destinul aşa a hotărât, dar un lucru era sigur, ne reîntâlnisem, îi revăzusem ochii de un căprui unic, îi auzisem din nou acel chihotit adorabil, pur şi simplu cineva, sau ceva nu voia să pună punct odată cu plecarea lui de la spital. Clar asta era o a doua şansă , iar odată ce o a doua şansă îţi este acordată, inevitabil trebuie să te agăţi de ea până nu e prea târziu.
Clar ăsta era începutul, dar nu începutul nostru.
Liniştea se lăsă apăsătoare preţ de câteva minute peste cafeneaua micuţă cu pereţii de culoarea cojii de portocală. Pur şi simplu rămăsesm frapată. Ochii mei erau largi deschişi privind adânc în ai lui. Era un moment special, un alt moment în care timpul efectiv îngheţase, celelalte lucruri prefăcându-se-n statui pe lângă noi. Ochii lui profunzi, împreună cu gropiţele uşor conturate în spatele pomeţilor de o nuanţă uşoară roşiatică. Zâmbea, zâmbea uşor muşcându-şi buza de jos într-un fel adorabil, dar si uşor irezistibil în acelaşi timp. Cu toate astea, liniştea fusese spartă de vocea lui melodioasă.
- Ella, zise el citindu-se în vocea lui, gradul ridicat de curiozitate. Ce cauţi aici?
- As putea să te întreb acelaşi lucru, i-am răspuns evitând răspunsul, putând totodată observa privirea ciudată a Katherinei.
- Păi, aici lucrez, zise zâmbind larg. Habar nu ai cât de mult mă bucur să te văd.
Katherina pornii într-o tuse isterică.
- Să vă văd, continuă autocorectându-se, accentuând cuvântul "vă". Am rânjit când am văzut cât de confuz părea, sau de ce nu poate chiar era. Era atât de drăgălaş, zâmbetul lui inevitabil ma făcea şi pe mine să zâmbesc. Era un sentiment aparte, ca si cel de la spital de altfel. Îmi doream să fi fost acolo, dar când observasem că patul din salonul lui, mai exact pe care el a stat, era gol, un val de melancolie pusese amprenta pe mine. Acum, aici. De fapt, cred că de aceea sunt aici, de aceea am vrut să fiu aici, pur şi simplu speram ca el va fi aici.
- Deci, dragele mele domnişoare, cu ce vă pot servii? sparse el din nou tăcerea încercând să pară serios. Nu-i ieşea, ba chiar mai drăgălaş şi amuzant era. Mă bufnise râsul efectiv, urmat de râsul zgomotos al Katherinei. Îşi înpinse ochelarii negrii cu lentile transparente ma pe nas, luând în mâna dreaptă un carneţel, împreună cu un pix cu care avea să noteze comanda.
- Eu vreau un nes, sau nu, dacă mă gândesc mai bine, o cafea cu lapte fără zahăr.
- Notat. Iar tu domnişoară? zise el clipind în mot repetat din ochi.
- Un frappucino, i-am răspuns zâmbind cu gura până la urechi.
- Comanda dumneavoastră vine imediat, zise lăsând în spate cuvintete-n vânt plecând spre tejghea.
- E atât de drăguţ, spuse Katherina chihotind, crezi că e singur?
M-am încruntat la ea, apoi i-am răspuns.
- Ştiu, am dat din cap aprobator, oftând. E adorabil.
Un chihotit se auzi din partea dreaptă a tejghelei, acolo unde George prepara cele două comenzi. Să fi auzit? Mi-am spus eu în gândul meu dându-mi ochii peste cap sperând că nu. Mi-am schimbat direcţia privirii către el, făcându-mi din ochi ca răspuns la o întrebare încă neadresată.
CITEȘTI
File din Jurnal | George Shelley (în curs de editare)
Fiksi Penggemar- Nu plânge, te rog! Nimic nu mai poate fi schimbat... - Dar te iubesc! El se întoarse cu spatele. Pusese mâna pe clanță, dar nu îndrăznii să iasă. Se întoarse rapid și strânse în brațe . O lipi efectiv de pieptul lui încât îi auzi bătăile inimii...
