File din Jurnal | George Shelley (în curs de editare)

Capitolul 3: Înapoi în trecut

                 Fata cu ochii blânzi stătea pe scaunul din piele de la birou. Cu mâinile în păr, și ochii plini de lacrimi amare. Simțea că înnebunește. Acum dorul o apăsa mai mult, acum dorul era mai puternic. Era prima dată când nu mai putea rezista efectiv.

Zâmbea frenetic. Motivul? Habar nu avea. Se învăluia în propria ei durere. Se izolase de tot și încercă să se calmeze. De trei zile bune nu mai ieșise din camera ei. Nu mai mânca, nu mai comunica, ci doar se uita într-un loc fix. Era mult prea mult pentru ea.

 „ Uneori, singura cale de regăsire a sinelui este întoarcerea în trecut ” 

Acum doi ani în urmă ...

        Stăteam întins pe iarba moale din spatele casei uitându-mă la cer. Era prima dată când făceam asta după mult timp. Știam că făcusem cea mai mare geșeală să o ascult pe Julie. Aveam sentimentul acela perfect perceptibil care îmi dădea starea de nervozitate. Toată după-amiza am avut acest sentiment. Toată după-amiaza am făcut asta. M-am uitat la cer. Era atât de albastru. Norii pufoși și albi ce pluteau deasupra mea îmi dădeau o stare destul de euforică, de fapt o intensificau.

Era clar că era o influență rea asupra mea. Și i-am promis, i-am promis mamei că nu o să mai pun gura pe ele niciodată, dar nu mă puteam oprii. O mințisem. Oricum ei nu-i mai păsa de nimic. Nici nu cred că-i mai păsa nici de mine, nu de când a plecat tata. Nu de când au divorțat. De atunci toate s-au schimbat, eu m-am schimbat...în rău.

          Amețelile erau tot mai puternice, simțeam cum respirația mi se îngreunează, cum inima pompa sângele cu o viteză ce se mărea de la fiecare secundă scursă.

Am respirat adânc, punându-mi mâna pe piept. Toracele meu se ridica și revenea la normal din ce în ce mai repede. Simțeam cum temperatura corpului meu crește.

Am închis ochii dându-mi capul ușor pe spate respirând din nou...mai adânc decât data trecută.

        Negru. Asta e tot ce vedeam. Un negru sobru ce-mi dădea o stare de bine. Nu era gri, sau alte nuanțe de negru. Ci doar negru mormântal . Păream mai liniștit.  Din instinct mi-am pus mâna la puls. Nu era schimbat, dar înăuntrul meu era altfel .

Pe moment mi-am simţit din nou respiraţia. Un secerat in inimă mă făcu să deschid ochii brusc scoțând un geamăt de durere.

M-am ridicat în şezut punându-mi mana instinctiv la inimă apăsând în locul dureros. Am ridicat din nou privirea la cer strâmbând din nas și strângând din dinți. Era ca și cum o gheară strângea locul făcându-l să se contracte dureros.

Și pe lângă durerea aproape insuportabilă a inimii mele, completau și plămânii. Era ca și cum refuzau să mai primească oxigen .

           Privind în jur totul se rotea. Era ca și cum te uitai într-un cerc de hipnoză alcătuit din non-culori. Ochii oboseau să vadă atâta mișcare. 

Într-un moment spontan mi-am dat drumul pe spate privind din nou cerul albastru deschis.  Roteam capul dintr-o parte în alta crezând că aceea senzație va dispărea. Nici pe departe. Se amplifica, din nou.

Toate la un loc : plămânii, inima, respirația, mișcarea. Mă făceau să-mi pierd toată energia pe care o mai dețineam.

M-am ridicat turcește luându-mă cu mâinile de cap scuturându-l ușor.