" Fiecare lucru se întâmplă cu un motiv. Fiecare lucru ți se întâmplă cu un anumit motiv, iar singurul motiv pentru care unele lucruri mi se întâmpla, sunt ca totul să se schimbe. Totul avea să se schime la un moment dat fără să-mi dau seama ” .
De două săptămâni bune orașul era mort. Era îngropat într-un obscur în care nimeni nu putea să iasă. Norii erau atât de grei, cu toate că nu ploua, peisajul era desprins din poveștile în care se descria o furtună bună. Totul era trist, iar eu nu am suportat asta niciodată. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, viața mea a fost desul de tristă, și poate va mai fi, iar dacă vorbim despre prezent, azi era una dintre acele zile
Stăteam uitându-mă fix la jurnal gândindu-mă la ceea ce scrisesm noaptea trecută în el. Sunt atât de confuză. Cuvintele mi se rulau în minte creând confuzii majore, de care probabil nu puteam să trec așa de ușor. Nici măcar nu aveam peste ce. Clar băteam câmpii... dar totuși era ceva în înăuntrul meu schimbat... ceva de care nu-mi dădeam seama.
Mi-am dus mâna stângă la tâmplă dând cu cealaltă ușor peste ochi. Erau plini de cearcăne. Somnul nu mai era preocuparea mea de ceva timp...Mi-am luat geaca de culoare neagră de pe spătarul scaunul de la birou totodată închizând lampa. Am mai trecut ochii odată peste jurnal, câteva cuvinte s-au izbit în direcția vederii mele. – „ochi căprui, voce angelică și râs adorabil ” . – mi-am mușcat uza de jos, zâmbind, apoi am plecat din cameră. Jos era mama cu ceașca de cafea în mâna, mă miră faptul că obiceiurile familiei Carter încă se mai păstrează. Cafeaua nu a fost lipsită în nici o dimineață, dar dimineața asta era altfel. Mă apropiam de ușă până când vocea mamei pur și simplu-mi săgetă timpanele.
- Ella, unde pleci așa repede?
- La spital mamă, ce...? Abia acum afli că lucrez pentru bursă, i-am spus mamei dându-mi ochii peste cap.
- Bineînțeles că știu, continuă ea zâmbind, dar ceașca de cafea e caldă, și te așteaptă.
- Atunci spune-i să aștepte mult și bine, deoarece dimineața asta n-am chef
- Dar...
Nu am mai apucat să aud ce voia să continue mama deoarece am plecat var-vârtej din casă. Probabil avea să-mi țină un discurs, ca de obicei de altfel, despre noi ca familie, dar nu-mi păsa. De data asta chiar nu-mi păsa. Uneori cred că se comportă cu mine ca un copil de zece ani. O să înțeleagă vreodată că m-am maturizat, că nu am sunt aceiași fetiță de acum șase ani care se juca cu animăluțele de pluș...? Plecarea tatei m-a schimbat, m-a făcut să gândesc mai clar ceea ce se întâmplă cu viața în general...m-a făcut să mă simt de gheață..pe interior.
Două picături mi-au atins ușor pielea fină a mâinii. M-am uitat spre cer, era înnourat, probabil că avea să ploaie.. mi-am spus eu în gând continuându-mi drumul spre spital.
***
Certurile părinților îmi făceau capul să bubuie din ce în ce mai tare. Pur și simplu mă uitam la ei, întorcând capul ba la mama, ba la tata încercând să înțeleg de ce se contrazic atât. Tata venise aici ca să ce? Acum îi pasă de mine? De ce nu i-a păsat atunci când a divorțat de mama, când s-au despărțit nepăsându-i măcar un sfert de mine.. Acum brusc îl interesează? Nu am nevoie să-i pese, nu am nevoie de morala lui, tot ce vreau în momentul de față e să vorbesc cu Julie, să o întreb de ce a făcut asta, și șă-i cer scuze mamei, cu toate că merită mai mult de atât. E singura persoană căruia într-adevăr îi pasă.
CITEȘTI
File din Jurnal | George Shelley (în curs de editare)
Fanfic- Nu plânge, te rog! Nimic nu mai poate fi schimbat... - Dar te iubesc! El se întoarse cu spatele. Pusese mâna pe clanță, dar nu îndrăznii să iasă. Se întoarse rapid și strânse în brațe . O lipi efectiv de pieptul lui încât îi auzi bătăile inimii...
