Cold bodies

Judecata

  Doi ochi aţintiţi pe mine. Mă frivesc fix. Genul de privire care iţi ridică părul de pe mâini şi îţi taie răsuflarea. Încerc sa ignor. Să uit. Să privesc în altă parte. Dar ceva straniu mă obligă să mă întorc. Acelaşi gând. Pot simţi critica in ochii privitorului. Aş putea spune chiar că mă dispeţuieşte şi că mă considera un om josnic, ce nu cunoşte lumea reală, un impostor. Un hoţ. Nimic din toate astea nu mă sperie. Postura mea este la fel de fixă ca în primii ani de balet. Doar cu mai multă aroganţă.

-Cum vă simţiţi astăzi, domnişoara Johnson?

-Să vedem: M-am certat cu toată familia, am picat examenul anului, n-am mâncat de două zile, miros de parcă ar fi vomitat câinii pe mine după ce ai facut pipi, am avut numai coşmaruri şi probabil am chiloţii pe dos. Deci ca dracu, domnule. Mă simt ca dracu. Multumesc de întrebare!

Nu, n-am spus asta. Deşi asta gândeam. Dar eram atat de obosită încât nu mai puteam face faţă şi ipocritului din faţa mea. Am preferat să spun "Bine."

Nu pot să cred cât de ipocriţi pot fi oamenii. Ca cel din faţa mea. Pretinde că mă place şi mi se adresează politicos, asta doar pentru a obţine ce vrea. Cât de idioata mă crede? Aş putea chiar în acest moment să mă ridic şi furioasă, să-i aruc lucrurile scumpe de pe birou, ceaşca de ceai cu New York City şi să trântesc uşa în urma mea. Dar n-o s-o fac. Oricât de mult mi-aş dori, voi sta şi voi privi trucul său ieftin ca un copil. Refuz să cred că toţi oamenii sunt ca cel din faţa mea. Lumea nu poate fi atât de rea. Trebuie să mai existe bunătate, copii fericiti, oameni care se ajuta şi flori parfumate. Nu? Sau sunt eu prea naivă.

Totuşi, monologul bărbatului continuă, iar eu continui să mă gandesc la nemurirea sufletului şi la crăpătura din perete. Îşi poate permite sacou de firma, dar nu poate cumpăra o găleată de glet? Exact cum ziceam. Jalnic. Caracterul său e exact ca şi crăpătura din perete. Ascunsă, dar existentă.

Simt cum ploapele îmi devin din ce în ce mai grele. Imaginea din faţa mea începe să se micşoreze, iar capul îmi alunecă în jos. Simt toate astea. Simt că trebuie să mă trezesc, dar sunt lipsită de orice forţă fizică. Cred că acelaşi sentiment îl ai şi în ultimele clipe ale vieţii. Ştii că sunt ultimele, simţi căderea, golul, dispariţia. Însă simpla ta forţă umană nu este suficientă pentru a face faţă. Se spune că suntem cele mai puternice forţe din Univers, având capacitatea de a gândi. Însă eu cred că suntem cele mai slabe. Cu ce ne ajută un creier, dacă o sa putrezească la fel ca cel al unui câine? Suntem complet inutili şi fără speranţă. Singuri. In..inca..incap..

- DOMNIŞOARĂ JOHNSON! Este a patra oară când vă strig! Nu permit aşa ceva. Vă rog frumos să reveniţi când vă simţiţi capabilă.

-"Capabilă? Să vă ascult? N-o să mă vedeţi prea curând, domnule." Spune vocea din capul meu, iar eu nu pot să mă abţin să nu chicotesc.

Plec fericită că am scăpat din acel incomforabil dormitor şi mă îndrept spre... Spre.. Casă? Nope. Nu mai am casă. Cred că o să merg drept şi, dacă am nororc, găsesc o cutie.